Povestea -Colt Alb -Partia Carnii

1508 Vizualizari

0% 0 Rates
1508 Vizualizari
10 ani în urmă
0%

Vizualizari:1508

Adăugat acum: 10 ani în urmă

Pădurea de molift negru şerpuia mohorîtă de-a lungul malurilor înghețate. Vîntul despuiase de curînd arborii de veşmîntul lor alb de gheață, şi în lumina palidă a asfințitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ținutul nu era decît o pustietate nesfîrşită şi fără de viață, încremenită, atît de însingurată şi rece, că nici tristețe nu mai trezea. Te îmbia parcă să rîzi, dar un rîs ce înfiora mai mult decît orice tristețe, un rîs fără voioşie, ca zîmbetul sfinxului, un rîs rece ca gheața, în care sălăşluia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheață.

Dar viață totuşi era, undeva departe în acest ținut, o viață sfidătoare. În josul apei înghețate trudea un atelaj de cîini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheța în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternîndu-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, cîinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarță groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afînată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele – pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îți sărea mai întîi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.

Înaintea cîinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfîrşise, un om pe care wildul îl doborîse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viața e o ocară, căci viața înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheață apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să înghețe pînă-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om – omul, făptura cea mai neastîmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă pînă la urmă la nemişcare.

Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricați şi dîrji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atît de încărcate de cristalele răsuflării lor înghețate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormîntarea unei stafii. Nu erau însă decît oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ținutul amăgirii şi tăcerii, bieții vîntură-lume, porniți într-o aventură uriaşă, luptîndu-se cu străşnicia unei lumi tot atît de îndepărtate, străină şi încremenită precît e hăul văzduhului.

Mergeau fără vorbă, cruțîndu-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simțeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adîncuri o presiune de mai multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensității fără margini şi a unei sorți de nestrămutat. Îi strivea pînă în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcînd din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita prețuire de sine a omului, pînă ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunți, bieți atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puțină viclenie şi fără un dram de minte în vîltoarea jocului marilor elemente şi forțe oarbe dezlănțuite.

Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, cînd un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, pînă ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simțit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tînguie. Omul din față întoarse capul pînă ce privirea lui o întîlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amîndoi dădură din cap cu înțeles.

Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stînga celui de-al doilea urlet.

– Ne-au luat urma, Bill – spuse omul din față.

Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea.

– Carnea e rară – îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de cîte zile. După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.

La căderea nopții vîrîră cîinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lîngă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Cîinii-lupi, înghesuiți, ceva mai departe de foc, mîrîiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.

– Henry, mi se pare că se ațin pe lîngă tabără mai aproape ca de obicei – observă Bill.

Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheață, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească pînă ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănînce.

– Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decît să fie înfulecați. Cîinii ăştia nu-s proşti deloc.

Bill dădu din cap.

– Eh, nu ştiu, zău. Tovarăşul îl privi mirat:

– Nu te-am mai auzit pînă acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.

– Henry – spuse celălalt, mestecîndu-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut cînd le-am dat de mîncare?

– S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei – recunoscu Henry.

– Cîți cîini avem, Henry?

– Şase.

– Bine, Henry… – Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ți- am spus, Henry, avem şase cîini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui cîine cîte unul dar un cîine a rămas fără peşte.

– Ai numărat greşit.

– Avem şase cîini – o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.

– Avem numai şase cîini – spuse Henry.

– Henry – continuă Bill – nu vreau să spun că toți erau cîini, dar şapte au primit peşte. Henry se opri din mîncat şi, aruncînd o privire pe deasupra focului, numără cîinii.

– Acum îs doar şase – spuse el.

– L-am văzut pe celălalt rupînd-o la fugă prin nămeți -zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte. Henry îl privi compătimitor şi spuse:

– Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!

– Ce vrei să spui? întrebă Bill.

– Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îți cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii.

– M-am gîndit la asta – răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îți spuneam, cînd l-am văzut că o tuleşte peste nămeți, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat cîinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ți le arăt.

Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, pînă ce îşi termină mîncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:

– Adică, crezi că… – un urlet tînguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătînd în direcția de unde venea urletul – era vreunul din ei?

Bill dădu din cap.

– Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut cîinii!

Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc.

De pretutindeni se auzeau urlete, iar cîinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atît de aproape de foc, încît dogoarea le pîrlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvîrli cîteva lemne pe foc.

– Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea – spuse Henry.

– Henry… – Bill trase gînditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gîndeam… zău că ăsta e cu mult mai fericit decît o să fim noi amîndoi vreodată!

Făcu semn către cel de-al treilea, arătînd cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezați.

– Cînd om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de cîini.

– Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta – adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atîta cale ca să ne îngroape.

– Ce mă frămîntă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pămîntului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănînce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu.

– Putea să trăiască pînă la adînci bătrînețe dacă rămînea la el acasă – încuviință Henry.

Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulțumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.

Neliniştea cîinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, tîrîndu-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din cîini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă cînd mirosul de păr pîrlit se răspîndi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puțin, pentru ca îndată ce cîinii se liniştiră, să se apropie din nou.

– Henry, ce ghinion al dracului să ți se termine muniția!

Bill îşi sfîrşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină.

Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii.

– Cîte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el.

– Trei – se auzi răspunsul – şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba! Ridică pumnul amenințător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în fața focului.

– De s-ar muia odată gerul – urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două săptămîni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îți spuneam, aş vrea să se sfîrşească odată drumul ăsta, să putem sta amîndoi în fața focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărți. Uite ce-aş vrea eu.

Henry mai mormăi ceva şi se vîri în culcuş. Nu ațipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului său.

– Ascultă, Henry, cînd a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit cîinii pe el? Asta mă frămîntă pe mine.

– Te frămînți prea mult, Bill – răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ți gura şi culcă-te şi să vezi că mîine dimineață o să te simți iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa.

Cei doi tovarăşi dormeau unul lîngă altul, în acelaşi culcuş, răsuflînd din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strîngeau cercul în jurul taberei. De spaimă, cîinii se strînseseră grămadă şi din cînd în cînd mîrîiau amenințător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se făcu atîta larmă, încît Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se înălțară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre cîinii ghemuiți unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenție. Apoi se strecură din nou sub pături.

– Henry – zise el. Ei, Henry!

Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă:

– Ce s-a mai întîmplat?

– Nimic – se auzi răspunsul – numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte.

Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi adormi din nou.

Dimineața, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineața, mai aveau încă trei ceasuri pînă să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopții, Henry începu să pregătească gustarea de dimineață, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare.

– Ascultă Henry – întrebă el pe neaşteptate – cîți cîini ziceai că avem?

– Şase.

– Greşit – proclamă Bill, triumfător.

– Sunt iar şapte? întrebă Henry.

– Nu, cinci; unu a tulit-o.

– La naiba! strigă Henry, mînios, lăsînd gătitul şi venind să numere cîinii.

– Ai dreptate, Bill – spuse el. Grăsanul a şters-o.

– Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului.

– N-are sorți de scăpare – încheie Henry. L-au înghițit de viu. Pun rămăşag că schelălăia cînd le aluneca pe gîtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată!

– Cîinele ăsta a fost întotdeauna nebun – zise Bill.

– Dar oricît de nebun o fi un cîine, chiar pînă într-atît nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalți cîini, prinzînd într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva.

– Nici cu bîta nu-i poți urni de lîngă foc – încuviință Bill. Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă.

Iată epitaful unui cîine mort pe o pîrtie de la miazănoapte – şi cîți alți cîini, cîți oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.