Povestea- Colt alb

PUBLICITATE
74 Vizionari

Publicat: 11 luni ago

Categoria: Povesti si basme de copii

Etichete: ,

Descriere:

Citeste si vizioneaza cea mai frumoasa poveste numita  , Colt Alb  adaugata azi in categoria povesti  pentru copii . Azi, veti putea citi toate capitolele  ale acestei minunate povesti Colt Alb. Lecturare si vizionare  placuta!

BĂTĂLIA COLTILOR

Lupoaica auzi cea dintîi larma glasurilor omeneşti şi lătratul cîinilor de ham şi tot ea sări prima de lîngă omul înghesuit în cercul lui de flăcări ce stăteau să se stingă. Haita nu se arăta dispusă să renunțe la vînatul pe care-l încolțise şi şovăi cîteva clipe pentru a se asigura că într-adevăr se auzea larmă, apoi o porni pe urmele lupoaicei.

În fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei cîțiva conducători. El îndruma haita pe urmele lupoaicei şi tot el mîrîia amenințător la cei mai tineri membri ai haitei, sau le arăta colții cînd cei mai ambițioşi încercau să-l întreacă. De asemenea, tot el iuțea pasul cînd o vedea pe lupoaică mergînd agale prin zăpadă.

Lupoaica veni lîngă el, ca şi cum acolo i-ar fi fost locul, şi luă şi ea pasul haitei. Lupul nu mîrîia la ea şi nici nu-şi arăta colții cînd se întîmpla să-l întreacă cu cîte un salt. Dimpotrivă, părea binevoitor cu ea – chiar prea binevoitor ca să-i poată fi pe plac acesteia, deoarece el se arăta dispus să gonească alături de ea, şi cînd se apropia prea tare, lupoaica mîrîia şi-şi arăta colții. La nevoie nu se dădea în lături să-şi înfigă colții adînc în umerii lui. În asemenea împrejurări, el nu se supăra deloc. Se mulțumea să sară în lături şi alerga drept înainte, făcînd cîteva salturi stîngace, şi în felul lui de a se purta părea un mire de la țară care se fîstîcise.

Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar lupoaica avea alte griji. De cealaltă parte gonea un lup bătrîn şi tare jigărit, încărunțit şi plin de semne rămase din nenumăratele lui lupte. Cum n-avea decît un singur ochi -pe cel stîng – se ținea tot timpul de-a dreapta ei. Îi făcea şi el curte, întorcîndu-se spre ea pînă ce botul lui, plin de cicatrice, îi atingea trupul, umărul sau grumazul. Lupoaica însă îi respingea şi lui atențiile, folosindu-şi colții, iar cînd se nimerea ca amîndoi să-şi arate atențiile dintr-o dată, era atît de brutal înghiontită, încît la repezeală trebuia să muşte în dreapta şi în stînga, ca să-i respingă pe cei doi îndrăgostiți, menținîndu-se în acelaşi timp în fruntea haitei şi adulmecînd mai departe drumul. In asemenea împrejurări, tovarăşii ei îşi arătau colții, mîrîind unul la altul amenințător. S-ar fi putut bate, dar şi curtea pe care i-o făceau, şi rivalitatea stîrnită de prezența ei rămîneau acum mai prejos de foamea tot mai aprigă care pusese stăpînire pe haită.

Ori de cîte ori era respins, lupul cel bătrîn se dădea pe dată în lături, ferindu-se de obiectul dorinței sale, care era înzestrat cu colți ascuțiți, şi se izbea de un lup tînăr, de trei ani, care gonea în dreapta lui, adică pe partea pe care el nu vedea. Lupul cel tînăr crescuse cît unul matur şi, dacă ținem seama de starea de slăbiciune şi de înfometare a haitei, forța şi curajul lui erau puțin obişnuite. Deşi tînăr, gonea totuşi cu capul în dreptul umărului lupului mai bătrîn şi chior. Cînd cuteza să alerge în rînd cu el (lucru ce se întîmpla rar), un mîrîit şi o muşcătură îl dădea înapoi, în dreptul umărului. Uneori, totuşi, se furişa încet şi prudent între conducătorul cel bătrîn şi lupoaică. Lucrul acesta era privit cu duşmănie de doi sau chiar de trei lupi. Cînd lupoaica începea să mîrîie nemulțumită, conducătorul cel bătrîn sărea asupra lupului de trei ani, rostogolindu-se cu el.

Uneori ajungea şi lupoaica să se rostogolească cu el, ba chiar şi şeful cel tînăr din stînga ei.

Atunci, înfruntat de trei şiruri de colți sălbatici, lupul cel tînăr se oprea degrabă, se dădea înapoi şi se aşeza pe picioarele dindărăt, ținîndu-şi pe cele dinainte țepene, botul amenințător şi coama zbîrlită. Învălmăşeala din frunte a haitei care gonea stîrnea întotdeauna agitație şi în coada haitei. Lupii care veneau din urmă dădeau peste lupul cel tînăr şi-şi arătau nemulțumirea muşcîndu-l de picioarele dinapoi şi de coaste. Toată vina o purta doar el, pentru că întotdeauna lipsa de hrană şi nervii sunt tovarăşi nelipsiți; dar cu încrederea nemărginită a tinereții, el repeta mereu manevra, cu încăpățînare, deşi niciodată nu izbutea să iasă decît înfrînt.

Dacă ar fi existat hrană, dragostea şi lupta ar fi destrămat haita. Dar situația haitei era acum disperată. Lihnită după o foame atît de îndelungată, ea gonea mai încet ca de obicei. În urmă şchiopătau cei mai slabi, cei foarte tineri şi cei foarte bătrîni. În frunte mergeau cei mai puternici. Dar toți laolaltă arătau mai degrabă a schelete decît a lupi în lege. Totuşi, în afară de cei ce şchiopătau, mersul celorlalți nu trăda vreun efort sau oboseală. Muşchii lor fibroşi păreau un izvor nesecat de energie. După fiecare contracție ca de oțel a unui muşchi, urma alta, şi alta, şi încă una, la nesfîrşit.

Goniră multe mile în acea zi. Mai goniră şi toată noaptea. Ziua următoare îi găsi tot gonind.

Goneau printr-o lume înghețată şi moartă. Nu era nici o urmă de viață. Prin nesfîrşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei trăiau şi căutau alte viețuitoare pe care să le sfîşie şi să continue să trăiască.

Trecură povîrnişuri scunde şi traversară o duzină de rîulețe dintr-un ținut de şes, pînă ce strădania să le fie răsplătită. Dădură peste elani. Zăriră mai întîi un mascul mare. Acesta însemna carne şi viață, şi nici nu era străjuit de vreun foc misterios şi nici de proiectile zburătoare de flăcări. Copitele late şi coarnele răsfirate le mai cunoscuseră ei, şi de aceea părăsiră obişnuita lor răbdare şi prevedere. Lupta fu scurtă şi sălbatică. Elanul cel mare fu încolțit din toate părțile. Lupii cădeau spintecați sau se prăvăleau cu țeasta crăpată de loviturile dibace pe care animalul le dădea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şi-i sfărîma cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în zăpadă, sub el, în tăvăleala luptei. Dar era condamnat dinainte şi se prăbuşi cu lupoaica deasupra lui, sfîrtecîndu-i sălbatică gîtlejul, şi cu alți colți înfipți în tot trupul, sfîşiindu-l de viu, înainte ca ultima sforțare să fi încetat, înainte să fi fost ucis.

Era hrană din belşug. Elanul avea peste opt sute de pfunzi6 – cîte douăzeci de pfunzi de carne, pentru fiecare din cei peste patruzeci de lupi din haită. Dar tot aşa cum puteau posti uimitor de mult, lupii puteau înghiți cantități uriaşe; curînd, doar cîteva oase împrăştiate ici şi colo erau tot ce mai rămăsese din superbul animal viu, care, cu cîteva ceasuri înainte înfruntase haita.

Acum se puteau odihni şi dormi în voie. Cu stomacurile pline, lupii mai tineri începură să se hîrjonească şi hărțuiala lor ținu cîteva zile, pînă ce haita se destramă. Foamea trecuse. Lupii se aflau acum în patria vînatului, dar, deşi vînau încă în haită, erau mai prevăzători, şi din mica turmă de elani pe care o întîlniră în drum sfîşiară doar elani bătrîni şi betegi sau femele greoaie.

Veni o zi în această țară a belşugului, în care haita de lupi se împărți în două, luînd-o fiecare în altă direcție. Lupoaica, cu şeful cel tînăr – în stînga, şi cu chiorul mai bătrîn – în dreapta, îşi urmară ceata în josul fluviului Mackenzie, pe care-l trecură intrînd în regiunea lacurilor de la răsărit. Zi de zi, aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi cîte doi, mascul şi femelă, lupii dezertau. Uneori, cîte un mascul singuratic era alungat de colții ascuțiți ai rivalilor săi. În cele din urmă rămaseră doar patru: lupoaica, şeful cel tînăr, chiorul şi lupul cel ambițios, în vîrstă de trei ani.

In timpul din urmă, lupoaica devenise tot mai sălbatică. Toți cei trei pretendenți purtau urmele colților ei. Totuşi nu-i răspundeau niciodată la fel, nu se apărau împotriva ei. La cele mai sălbatice muşcături ale ei îşi întorceau grumazul şi, dînd din coadă sau făcînd paşi mărunți, încercau să-i potolească mînia. Dar dacă erau blînzi cu ea, unul față de celălalt se purtau cu cruzime. Cel de trei ani devenise prea ambițios în sălbăticia lui. Îl înhață pe cel mai bătrîn de partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şi-i sfîşie urechea, fîşii, fîşii. Deşi cel bătrîn şi cărunt era chior, în lupta împotriva tinereții şi vigoarei celuilalt folosi înțelepciunea anilor îndelungați de experiență. Ochiul lipsă şi botul lui plin de cicatrice stăteau mărturie a aprigei experiențe pe care o agonisise. Supraviețuise prea multor lupte ca să zăbovească acum o clipă, neştiind ce are de făcut.

Lupta începu cinstit, dar nu se termină tot astfel. Nu se ştie care ar fi fost sfîrşitul, dacă cel de-al treilea lup n-ar fi luat partea celui bătrîn; împreună cu şeful cel bătrîn şi şeful cel tînăr, îl atacară pe ambițiosul în vîrstă de trei ani, hotărîți să-l ucidă. Era prins din amîndouă părțile între colții nemiloşi ai tovarăşilor săi de odinioară. Uitate erau zilele cînd vînaseră împreună, uitat era vînatul pe care-l răpuseseră împreună, foamea pe care o înduraseră. Toate acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea problema dragostei – dintotdeauna mal cumplită şi mai crudă decît goana după hrană.

Şi în acest timp, lupoaica – pricină a tot ce se petrecea -şedea mulțumită şi urmărea lupta. Ba chiar îi făcea plăcere. Era vremea ei – şi asta nu i se întîmpla prea des – era vremea cînd coamele se zbîrleau şi colțul lovea alt colț sau sfîşia carnea care ceda, şi toate acestea pentru a o cuceri pe ea.

Şi în această luptă pentru dragoste, cel de trei ani, care era la prima lui aventură, îşi dădu viața. Cei doi rivali străjuiau acum trupul celui ucis. Se uitau la lupoaică, care şedea în zăpadă rînjind. Dar lupul cel bătrîn era înțelept, foarte înțelept, în dragoste ca şi în luptă. Şeful cel tînăr îşi întoarse capul ca să-şi lingă o rană de pe grumaz. Îndoitura grumazului său era întoarsă spre rival. Cu singurul lui ochi, lupul cel bătrîn observă prilejul. Se repezi cu iuțeală şi-şi înfipse colții. Îi făcu o rană lungă, sfîşiind carnea şi intrînd adînc cu colții. În drumul lor, colții plesniseră vîna mare de la gît. Apoi sari într-o parte.

Şeful cel tînăr scoase un urlet groaznic, dar urletul i se opri la jumătate, într-o tuse sîcîitoare.

Sîngerînd şi tuşind aproape răpus, el se năpusti asupra celui bătrîn şi începu lupta, în timp ce viața i se scurgea din trup, picioarele îi slăbeau, ochii i se împăienjeneau, iar salturile îi deveneau din ce în ce mai scurte.

În tot acest timp, lupoaica şedea şi rînjea. Lupta îi trezea o bucurie nelămurită, pentru că aşa e dragostea în wild, o tragedie a sexului, a naturii, dar care e tragedie doar pentru cei ce pier. Pentru cei ce supraviețuiesc nu e tragedie, ci împlinire şi dorință.

Cînd şeful cel tînăr rămase țeapăn în zăpadă, chiorul păşi mîndru peste trupul lui, îndreptîndu- se spre lupoaică. În ținuta lui era un amestec de triumf şi prevedere. Era foarte sigur că era respins şi rămase mirat cînd ea nu-i arătă mînioasă colții. Pentru prima oară îl primea cu bunăvoință. Îşi frecă botul de-al lui mirosindu-l şi chiar consimți să sară în juru-i, să zburde şi să se joace cu el cum s-ar fi jucat cu nişte pui. Şi el, cu toți anii lui cărunți şi cu experiența lui plină de înțelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva mai smintit.

Uitați erau rivalii înfrînți şi povestea de dragoste scrisă cu roşu pe zăpadă. Uitați, afară de o singură clipă, cînd chiorul se opri să-şi lingă rănile ce se uscau. Atunci, buzele i se schimonosiră într-un mîrîit, iar părul de pe ceafă şi de pe grumaz i se ridică fără voie, pe cînd se încorda să sară, cu ghearele înfipte spasmodic în zăpadă pentru a se ține mai bine. Dar totul fu uitat în clipa următoare, cînd sări pe urma lupoaicei care gonea sfioasă prin păduri.

Apoi goniră unul lîngă altul, ca doi buni prieteni care au ajuns la o înțelegere. Zilele treceau şi viața lor era acum nedespărțită: vînau, ucideau şi mîncau prada împreună. După un timp, lupoaica începu să dea semne de nelinişte. Părea că e în căutarea unui lucru pe care nu-l putea găsi. Gropile de sub arborii doborîți păreau s-o atragă şi adulmeca îndelung printre crăpăturile mai mari din stîncă, pline cu omăt, şi prin văgăunile de pe povîrnişurile care atîrnau deasupra capului. Pe chiorul cel bătrîn toate acestea nul interesau, dar o însoțea cu bunăvoință în căutările ei, şi cînd cercetările prin anumite locuri se prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta pînă ce ea era gata s-o pornească din nou la drum.

Nu se opriră niciunde, ci străbătură ținutul de-a curmezişul, pînă ajunseră din nou la fluviul Mackenzie; o luară apoi încet în lungul lui, părăsindu-l adesea în goană după vînat, pentru a merge pe lîngă apele mici care se vărsau în el, dar de fiecare dată se întorceau pe malul fluviului. Uneori dădeau peste alți lupi, de obicei perechi; dar nici unii, nici ceilalți nu păreau încîntați de cunoştință, nu se arătau bucuroşi de întîlnire sau dornici să înjghebeze din nou o haită. De cîteva ori întîlniră lupi singuratici. Erau întotdeauna masculi care voiau cu orice preț să se alăture chiorului şi tovarăşei lui. Treaba asta îl supăra pe bătrîn, şi cînd ea mergea umăr la umăr cu el, zbîrlindu-se şi rînjin-du-şi colții, singuraticii pretendenți o luau la sănătoasa, urmîndu-şi calea.

Într-o noapte cu lună, pe cînd străbăteau codrul adormit, chiorul se opri brusc. Ridică botul în sus, coada îi înțepeni, iar nările i se dilatară adulmecînd aerul. Rămase cu un picior în aer, ca un cîine. Nu desluşea încă ce este şi continua să adulmece văzduhul, încercînd să perceapă vestea pe care i-o aducea. Lupoaica se mulțumi să adulmece o dată, nepăsătoare, apoi o porni mai departe, ca să-l liniştească. Deşi o urmă, bătrînul lup era şovăielnic şi nu se putea stăpîni să nu se oprească în răstimpuri pentru a cerceta mai atent primejdia.

Lupoaica se tîrî cu grijă la marginea unui luminiş mare din inima pădurii. Rămase un timp singură. Tîrîndu-se şi furişîndu-se, cu toate simțurile încordate, neîncrezător pînă în vîrful fiecărui firicel de păr, chiorul i se alătură totuşi. Stătură unul lîngă altul pîndind, ascultînd şi adulmecînd.

Le ajunse la urechi larmă mare şi încăierare de cîini, strigătele înfundate ale oamenilor, glasurile mai ascuțite ale femeilor care se ciorovăiau şi deodată auziră un țipăt strident de copil. Nu se putea zări nimic altceva decît nişte mari adăposturi făcute din piele, văpăile focului – întrerupte uneori de trupurile ce treceau prin fața lor -precum şi fumul ce se înălța agale în văzduhul încremenit. Dar miile de mirosuri ale taberei de indieni le mîngîiau nările, povestindu-le lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, dar pe care lupoaica le cunoştea în cele mai mici amănunte.

Lupoaica simți o tulburare ciudată; adulmeca mereu, mereu, cu o plăcere tot mai mare. Chiorul deveni bănuitor, îşi trădă teama şi încercă să plece. Ea se întoarse şi-i atinse ceafa cu botul ca să-l liniştească, apoi îşi aruncă iarăşi privirea spre tabără. Pe chipul ei se citea o nouă încordare, dar nu era încordarea foamei. Fremăta de un dor care o împingea înainte, mai aproape de foc, ca să se ciorovăiască cu cîinii şi să se tragă de o parte, să se ferească de picioarele oamenilor.

Plin de neastîmpăr, chiorul se dădu aproape; neliniştea puse din nou stăpînire pe lupoaică, care simți iarăşi nevoia apăsătoare de a găsi ceea ce căuta. Se întoarse şi o luă înapoi prin pădure, spre marea uşurare a chiorului, care porni înainte pînă ce o ajunse şi se pierdură în spatele copacilor.

Şi cum alunecau ei în linişte, ca două umbre, în lumina lunei, dădură peste o potecă bătută. Cele două boturi se lăsară spre urmele de labe de pe zăpadă. Erau foarte proaspete. Chiorul o luă înainte cu băgare de seamă, urmat de lupoaică. Pernițele late ale labelor lor se lățiseră şi mai mult şi, în contact cu zăpada, păreau de catifea. Chiorul zări o slabă mişcare albă în mijlocul albului zăpezii. Alunecase el iute pînă atunci, dar aceasta nu era nimic pe lîngă iuțeala cu care alerga acum. Înaintea lui sărea peticul alb pe care abia îl putea zări şi pe care el îl descoperise.

Goneau de-a lungul unei poteci, străjuită de ambele părți de molifți tineri. Printre arbori se putea vedea capătul potecii, deschizîndu-se într-un luminiş scăldat de razele lunei. Chiorul cel bătrîn se apropie cu repeziciune de forma albă care gonea. Cu fiecare săritură cîştiga teren. Încă un salt şi colții i se vor înfige în ea. Dar saltul n-a mai fost făcut. Forma cea albă – un iepure – se ridica în aer, drept în sus, zbătîndu-se, sărind şi țopăind, executînd un dans fantastic deasupra lui, în aer, fără să atingă pămîntul.

Chiorul sări înapoi cu un mîrîit de spaimă, apoi se piti în zăpadă, chircindu-se, mîrîind amenințător la obiectul spaimei lui, care îl dezorienta. Dar lupoaica se repezi cu sînge rece înaintea lui. Cumpăni o clipă, apoi sări la iepurele care se juca. Făcu şi ea o săritură înaltă ca să ajungă la pradă, şi colții îi clămpăniră în gol cu un hăpăit metalic. Mai făcu un salt şi încă unul.

Tovarăşul ei îşi îndreptă spinarea, urmărind-o cu privirea, îşi arătă nemulțumirea de eşecurile ei repetate şi, la rîndu-i, făcu un salt puternic în sus. Colții i se încleştară în iepure, trăgîndu-l la pămînt. Dar în acelaşi timp, lîngă el se auzi o trosnitură suspectă. Văzu cu uimire un puiet de molift plecat deasupra lui, gata să-l lovească. Fălcile i se descleştară din strînsoare şi sări înapoi ca să scape de ciudata amenințare. Rămase cu buzele rînjite, horcăind din gîtlej, cu părul măciucă de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă, puietul subțire se ridică la loc şi iepurele se înălță din nou, continuîndu-şi jocul în văzduh.

Lupoaica era mînioasă. Îşi înfipse colții în grumazul tovarăşului ei, plină de reproş; iar el, speriat şi neînțelegînd care era pricina acestui nou atac, izbi cu cruzime şi cu o mai mare spaimă, sfîşiind într-o parte botul lupoaicei. Nici ea nu se aşteptase din partea lui să se simtă ofensat de mustrarea pe care i-o făcuse şi sări la el mîrîind cu indignare. De astă dată, lupul îşi dădu seama de greşeală şi încercă s-o potolească. Dar ea se porni pur şi simplu să-l pedepsească, pînă ce chiorul părăsi orice încercare de împăciuire şi, întorcîndu-şi capul, primi pedeapsa colților ei, care i se înfigeau în grumaz.

În acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. Lupoaica se aşeză pe zăpadă, iar chiorul cel bătrîn, mai speriat de tovarăşa lui decît de misteriosul copăcel, sări din nou la iepure. Şi în timp ce cădea înapoi cu prada în dinți, ochii îi erau ațintiți la puiet. Ca şi mai înainte acesta se plecă spre el, la pămînt. Cu părul zbîrlit, dar strîngînd bine iepurele în dinți, lupul se ghemui jos, aşteptînd lovitura care trebuia să vină. Dar lovitura nu veni. Copăcelul rămase aplecat deasupra lui. Cînd se mişca el, se mişca şi copăcelul, şi lupul îi trimise un mîrîit printre fălcile încleştate. Cînd stătea locului, copăcelul rămînea neclintit; îşi dădu seama că e mai bine să nu se mişte. Între timp simți în gură gustul plăcut de iepure.

Tovarăşa lui îl scăpă din încurcătură. Îi luă iepurele şi, în timp ce puietul se apleca amenințător asupra ei, lupoaica ronțăi calmă capul iepurelui. Copăcelul se ridică brusc şi nu-i mai tulbură de fel, rămînînd în poziția lui perpendiculară, firească, aşa cum îl zămislise natura. Apoi, lupoaica şi chiorul devorară în doi prada pe care misteriosul copăcel o prinsese pentru ei.

Mai erau şi alte poteci unde atîrnau în văzduh iepuri, şi perechea de lupi îi descoperi pe toți: lupoaica, mergînd în frunte, şi chiorul – pe urmele ei, atent, învățînd cum se jefuiesc cursele – o învățătură care avea să-i prindă bine mai tîrziu.

Capitolul 2

VIZUINA

Lupoaica şi chiorul mai dădură tîrcoale vreo două zilei taberei indienilor. El era nemulțumit şi îngrijorat, dar pe tovarăşa lui tabăra o ademenea şi nu-i mai venea să plece. Cînd însă într-o dimineață văzduhul fu străbătut de un pocnet de puşcă la doi paşi de ei şi un glonte se turti de un trunchi de copac, la numai cîțiva centimetri de capul chiorului, nu mai stătură mult pe gînduri şi o luară la sănătoasa în salturi lungi, punînd kilometri între ei şi primejdie.

Nu merseră prea departe – cale de vreo cîteva zile doar. Nevoia lupoaicei de a găsi ceea ce căuta ajunsese imperioasă. Era din ce în ce mai grea şi nu putea să alerge decît anevoie. Odată, pe cînd urmărea un iepure pe care înainte l-ar fi înhățat cu uşurință, renunță şi se lăsă jos să se odihnească. Chiorul veni lîngă ea, dar cînd îi atinse duios ceafa cu botul, lupoaica hăpăi deodată cu atîta cruzime, încît, încercînd să scape de colții ei, se rostogoli pe spate, într-o poziție caraghioasă. Lupoaica devenise mai nervoasă ca niciodată, dar el era mai răbdător şi mai atent ca oricînd.

În sfîrşit, ea găsi ceea ce căuta. Locul acela se afla la cîteva mile în susul unui rîuleț, care vara îşi vărsa apele în fluviul Mackenzie, dar care acum era înghețat pînă în adîncuri, pînă în fundul albiei lui stîncoase – un rîu țeapăn, un sloi de gheață de la izvor pînă la vărsare. Lupoaica îşi tîra paşii, sfîrşită, de-a lungul rîului, mergînd mult în urma tovarăşului ei, cînd ajunse la un mal lutos, înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abătu din drum şi porni într-acolo. Torenții de primăvară şi zăpezile care se topeau mîncaseră din mal şi, într-un loc, într-o crăpătură îngustă, scobiseră o mică văgăună.

Se opri la gura văgăunii şi cercetă peretele cu atenție. Apoi, mergînd cînd pe lîngă un perete, cînd pe lîngă celălalt, coborî spre locul unde masa abruptă ieşea din linia dulce a peisajului. Se întoarse la văgăună şi intră prin deschizătura îngustă. Se văzu nevoită să înainteze pe brînci, pe o distanță de trei picioare, apoi pereții se depărtară şi se înălțară, formînd o încăpere mică, rotundă, cu un diametru de aproape şase picioare. Tavanul era foarte jos şi aproape că dădea cu capul de el. Înăuntru era uscat şi plăcut. Lupoaica cercetă locul cu mare grijă, în timp ce chiorul, care se întorsese, stătea la intrare şi o urmărea răbdător. Îşi lăsase capul în jos, cu nasul în pămînt şi privirea ațintită asupra unui punct aproape de picioarele ei ghemuite, căruia îi dădu ocol de cîteva ori; apoi, cu un oftat obosit care aducea mai degrabă cu un geamăt, ea se ghemui înăuntru, îşi întinse picioarele şi se lăsă pe pămînt, cu capul spre intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de curiozitate, îi văzu profilîndu-se în lumina albă smocul de coadă care se mişca cu duioşie. Urechile ascuțite ale lupoaicei se lăsară o clipă pe spate lipindu-se de cap cu o mişcare molatică; limba îi atîrna tihnită din gură, arătînd astfel că era mulțumită şi satisfăcută.

Chiorului i se făcuse foame. Stătea culcat la intrarea în văgăună, dormind, dar somnul îi era agitat. Se trezea, ciulea urechile spre lumea strălucitoare din jur, unde soarele de april scînteia peste zăpezi. Cînd ațipea, îi ajungea la urechi murmurul îndepărtat al unor şuvoaie de apă nevăzute şi atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se întorsese pe aceste meleaguri şi întregul ținut de la miazănoapte, care se trezea acum, îl întîmpina. Viața începuse să se întoarcă pe aceste meleaguri. În aer plutea duhul primăverii – al vieții care creştea sub mantia de nea, al sevei care urca în arbori, al mugurilor care spărgeau cătuşele de gheață.

Lupul aruncă tovarăşei sale priviri neliniştite, dar aceasta nu arăta c-ar avea de gînd să se ridice. Privi afară; o jumătate de duzină de păsări de zăpadă fluturară din aripi în fața lui. Dădu să se ridice, apoi aruncă din nou o privire tovarăşei lui; se lăsă jos şi ațipi. Auzi un ciripit ascuțit şi se frecă somnoros cu labele la nas, o dată, de două ori. Apoi se trezi. Un țînțar singuratic îi bîzîia pe la nas. Era un țînțar cît toate zilele, care peste iarnă zăcuse degerat într-o buturugă uscată şi pe care soarele tocmai îl dezmorțise. Bătrînul lup nu se mai putu împotrivi chemării vieții din jur. Şi pe deasupra mai era şi flămînd.

Se tîrî spre tovarăşa lui şi încercă s-o înduplece să se ridice. Dar numai ce mîrîi o dată la el că lupul ieşi singur în lumina strălucitoare a soarelui, unde simți că zăpada de sub labe e afînată şi mersul mai anevoios. O luă în sus, de-a lungul albiei înghețate a rîului, pe acolo pe unde zăpada umbrită de copaci era încă tare şi curată. Rătăci vreme de opt ceasuri şi se întoarse după lăsatul serii, mai lihnit decît la plecare. Vînat găsise el, dar nu-l putuse prinde. O luase peste crusta de zăpadă care se topea, înfundîndu-se în omăt, în timp ce iepurii lunecau la suprafață mai uşor ca oricînd.

Se opri la gura vizuinii cu o tresărire bruscă de neîncredere. Zgomote slabe, ciudate, răzbăteau dinăuntru. Nu erau zgomote făcute de tovarăşa lui, şi totuşi îi erau vag cunoscute. Se tîrî cu luare- aminte înăuntru. Lupoaica îl întîmpină cu un mîrîit amenințător, care totuşi nu-l tulbură, dar rămase cuminte, la distanță; stătea însă cu urechea ciulită la alte zgomote – scîncete şi clămpănituri slabe ce răzbeau dinăuntru.

Tovarăşa lui îl vesti supărată să-şi ia tălpăşița şi el se încovrigă, adormind în fața intrării. Cînd se crăpă de ziuă şi o lumină slabă pătrunse în vizuină, se întrebă iarăşi de unde ar putea să vină zgomotele acelea vag cunoscute. O notă nouă se simțea în mîrîitul amenințător ale tovarăşei lui. O notă de gelozie, şi lupul se arătă foarte grijuliu să păstreze o distanță respectuoasă. Totuşi descoperi, adăpostiți între picioarele ei, înşirați de-a lungul trupului, cinci mici ghemotoace vii, ciudate, tare pricăjite şi slabe, cu nişte ochi ce nu văzuseră încă lumina, şi care scheunau subțire. Rămase surprins. Nu era pentru prima oară în lunga şi glorioasa lui viață că i se întîmpla aşa ceva. Mai cunoscuse aceasta de cîteva ori, şi totuşi, de fiecare dată era o surpriză pentru el.

Tovarăşa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipă scotea un mîrîit gros şi cîteodată, cînd i se părea că el se apropie prea mult, mîrîitul cel gros i se urca în gîtlej, devenind ascuțit. Lupoaica nu-şi amintea din propria ei experiență să i se mal fi întîmplat vreodată aşa ceva, dar instinctul – experiența oricărei mame de lup – o prevenea că există tați care şi-au mîncat puii nou-născuți şi fără de apărare. Acest instinct se manifesta ca o teamă ce o stăpînea cu putere şi care o făcu să-l oprească pe chior să cerceteze mal îndeaproape puii al căror tată era.

Dar nu exista nici o primejdie. Chiorul simțea un îndemn care, la rîndu-i, era un instinct moştenit de la toți tații de lup. Nici nu-şi punea problema şi nici nu-şi bătea prea mult capul cu puii. Exista acolo, în însăşi ființa lui; era cel mai firesc lucru din lume ca el să-i dea ascultare, întorcînd spatele proaspetei sale familii şi luînd-o încolo, pe pîrtia vînatului din care trăia.

La cinci, şase mile de vizuină, rîul se desfăcea în unghi drept, iar brațele sale o apucau printre munți. Chiorul o luă de-a lungul brațului stîng şi descoperi o urmă proaspătă. O mirosi şi, dîndu-şi seama cît e de nouă, se ghemui iute, scrutînd în direcția în care ea dispărea. Apoi se întoarse cu bună ştiință şi o luă de-a lungul brațului drept. Urma era mai mare decît a labei lui şi-şi dădea seama că un vînat care lăsa astfel de urmă nu prea era de nasul lui.

La o jumătate de milă în sus, în lungul brațului drept, auzul său fin prinse un zgomot de dinți care ronțăiau. Pîndi vînatul şi descoperi că e un porc ghimpos, care stătea în picioare lîngă un copac, încercîndu-şi dinții în scoarță. Chiorul se apropie cu grijă, dar fără să spere. Cunoştea el soiul, deşi nu-l mai întîlnise niciodată atît de sus, spre nord, şi niciodată în lunga-i existență nu se ospătase cu carne de porc ghimpos. Învățase însă de mult că în viață există ceva care se cheamă întîmplare sau noroc, şi continuă să se apropie; nu se putea şti ce avea să se întîmple, întrucît cu cele vii, lucrurile se petrec cu totul altfel decît te aştepți.

Porcul ghimpos se înfăşură ca o minge, ițind în toate direcțiile ace lungi şi ascuțite care înfruntau atacul. În tinerețe, chiorul adulmecase odată prea de aproape o minge de ace ca aceasta, care la prima vedere părea nemişcată, şi se pomenise izbit din senin cu coada drept în față. Un ac îi rămăsese înfipt în bot şi l-a purtat cu el săptămîni de-a rîndul, o adevărată flacără care îl ardea, pînă cînd în cele din urmă a ieşit. Aşa că se ghemui jos, cît putu mai comod, cu nasul la depărtare de un picior de coada porcului. Stătea astfel în aşteptare, într-o tăcere deplină, căci nimeni nu putea şti ce se va întîmpla. S-ar putea totuşi să se întîmple ceva. S-ar putea ca porcul ghimpos să se descolăcească şi ar fi un prilej pentru o îndemînatică şi ucigătoare lovitură de labă, țintită în pîntecul moale pe care nimic nu-l ferea.

Dar la capătul unei jumătăți de oră se ridică, mîrîi mînios la mingea nemişcată şi porni mai departe. În trecut, aşteptase de prea multe ori în zadar să se descolăcească vreun porc ghimpos ca să-şi mai piardă astăzi vremea. Merse mai departe în susul brațului de apă din dreapta. Ziua trecea şi vînătoarea lui rămînea fără răsplată.

Simțea cu putere imboldul instinctului de tată care i se trezise. Trebuia să găsească vînat. După-amiază dădu peste un ptarmigan. Ieşind dintr-un tufiş, se întîlni față în față cu pasărea aceea înceată la minte. Stătea pe o buturugă, la mai puțin de un picior de nasul lui. Fiecare îl văzu pe celălalt.

Pasărea tresări, încercînd să-şi ia zborul, dar el o lovi cu laba, izbind-o de pămînt, apoi tăbărî pe ea şi o prinse cu colții, în timp ce ea încerca să o pornească repede prin zăpadă şi să se înalțe din nou.

Cînd colții i se înfipseră în carnea fragedă şi oasele moi, chiorul se porni s-o mănînce de-a binelea, aşa cum făcea întotdeauna. Îşi aminti însă deodată de ceva şi, întorcîndu-se pe drumul pe care venise, o porni spre casă cu ptarmiganul în gură.

La o milă în susul confluenței apelor, înaintînd cu paşi catifelați, după cum îi era obiceiul – ca o umbră ce aluneca cercetînd prudent fiecare colț nou al potecii – lupul cel bătrîn dădu peste urme proaspete pe potecile pe care le descoperise de dimineață. Merse încotro îl ducea poteca, gata să-l întîlnească la fiecare cotitură a rîului pe cel care îşi lăsase urmele.

Îşi strecură capul pe după un colț de stîncă, acolo unde rîul făcea un cot neaşteptat de mare, şi vederea lui ascuțită descoperi ceva care-l făcu să se ghemuiască repede jos. Era cel care bătătorise poteca, un rîs femelă uriaş, ghemuit, aşa cum stătuse şi el mai înainte, în cursul zilei, în fața mingei cu țepi, înfăşurată strîns. Dacă pînă atunci chiorul fusese o umbră care aluneca, de data asta se prefăcu în stafia unei asemenea umbre, care se tîra, dînd ocol şi ivindu-se tocmai în contra vîntului ce bătea dinspre cele două trupuri nemişcate şi tăcute.

Se întinse în zăpadă, punînd ptarmiganul alături şi, privind printre acele unui molift cu coroana joasă, urmări jocul vieții ce se desfăşura sub ochii lui – rîsul care aştepta şi porcul ghimpos care aştepta şi el, amîndoi agățîndu-se de viață. Aceasta era ciudățenia jocului; felul de viață al unuia era să-l mănînce pe celălalt, iar felul de viață al celuilalt era să nu fie mîncat. Şi chiorul cel bătrîn, lupul, ghemuit, îşi juca între timp rolul lui pe-ascuns, aşteptînd acelaşi capriciu ciudat al întîmplării care-l putea ajuta pe pîrtia vînatului -şi acesta era felul lui de viață.

Trecu o jumătate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întîmplă. Mingea de ghimpi ar fi putut fi luată drept o piatră, pînă într-atît era de nemişcată; rîsul ar fi putut să pară şi el o stană de piatră; iar chiorul cel bătrîn ar fi putut să pară mort. Şi totuşi cele trei jivine erau stăpînite de o încordare aproape dureroasă încît cu greu li s-ar fi putut întîmpla vreodată să fie mai treze decît erau acum, în aparenta lor încremenire.

Chiorul se mişcă uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se întîmplă ceva. Porcului ghimpos i se păru în cele din urmă că duşmanul a plecat. Încet, cu atenție, el îşi desfăcu mingea – armură de nepătruns. Nu-l înfiora nici o presimțire. Încet, încet, mingea cea zbîrlită se întinse lungindu-se. Chiorul, care sta la pîndă, simți deodată că i se umezeşte botul şi, fără să vrea, începură să-i curgă bale, stîrnite de vînatul viu care se întindea ca un ospăț dinaintea lui.

Porcul ghimpos nu apucase să se desfăşoare cu totul, cînd îşi descoperi duşmanul. În aceeaşi clipă rîsul lovi. Lovitura fu fulgerătoare. Laba cu gheare țepene, încovoiate ca ghearele de pasăre, țîşni sub pîntecul moale şi se trase cu o mişcare repede, spintecînd carnea. Dacă porcul ghimpos s- ar fi desfăşurat în întregime sau dacă nu şi-ar fi descoperit duşmanul cu o fracțiune de secundă înainte de lovitură, laba ar fi scăpat neatinsă; dar pe cînd se retrăgea, o lovitură piezişă de coadă înfipse în ea ace ascuțite.

Totul se petrecu într-o clipită – lovitura, răspunsul, urletul de agonie al porcului, urletul de durere năprasnică şi de uimire al pisicii celei mari. Chiorul tresări, uluit, se ridică pe jumătate, cu urechile ciulite, cu coada țeapănă şi tremurîndă. Pe rîs îl cuprinse furia. Făcu un salt fioros către jivina care îl lovise, dar porcul ghimpos, urlînd şi grohăind, cu trupul sfîrtecat, încercînd anevoie să se înfăşoare în mingea care îl apăra, izbi cu coada din nou şi din nou pisica cea mare urlă de durere şi de uimire. Apoi se trase mai departe şi strănută, cu botul plin de țepi, ca o enormă pernă de ace. Îşi freca botul cu labele, încercînd să scoată țepii care îl ardeau, şi-l vîrî în zăpadă şi-l frecă de rămurele şi ramuri şi, în furia durerii şi spaimei, sărea fără încetare încoace şi încolo, înainte şi înapoi, în sus şi în jos.

Rîsul strănuta fără întrerupere şi ciotul lui de coadă biciuia cît putea aerul, cu lovituri iuți şi violente. Apoi, trecîndu-i furia, se linişti pentru o clipă nesfîrşit de lungă. Chiorul pîndea, şi nici chiar el nu se putu opri să nu tresară şi să nu i se zburlească părul cînd rîsul, fără vreun alt semn premergător, făcu un salt în aer, scoțînd totodată un urlet prelung şi înfricoşător. Apoi sări, luînd-o în susul potecii şi urlînd la fiecare salt.

Abia după ce larma stîrnită de rîs se pierdu în depărtare, chiorul cuteză să scoată capul. Păşea cu atîta grijă, ca şi cînd întreaga întindere de zăpadă ar fi fost presărată cu țepi de porc ghimpos, amenințătoare, gata să-i împungă pernițele moi ale labelor. Porcul îl întîmpină cu un urlet furios, clănțănind din dinții lui lungi. Izbutise să se înfăşoare la loc, ca o minge, dar nu mai era aceeaşi minge strînsă de mai înainte; prea îi fuseseră sfîrtecați muşchii. Era sfîşiat aproape în două şi sîngera încă din plin.

Chiorul scormoni guri întregi de zăpadă muiată în sînge, pe care o mestecă cu multă plăcere şi o înghiți. Pentru el, aceasta însemna doar o gustare care abia îi deschidea pofta grozavă: dar era os prea bătrîn ca să uite de pază. Aşteptă. Se pitula, la pîndă, în timp ce porcul ghimpos scrîşnea din dinți şi grohăia, icnind şi scoțînd din cînd în cînd mici gemete ascuțite. Mai trecu puțin şi chiorul văzu că țepii se lasă, că trupul porcului e cuprins de un tremur puternic. Tremurul încetă brusc. Pentru ultima oară, dinții cei lungi clănțăniră sfidători. Apoi, acele se lăsară cu totul şi trupul se destinse rămînînd încremenit.

Cu o labă nervoasă şi nesigură, chiorul întinse porcul în toată lungimea lui şi-l întoarse pe spate.

Nu se întîmplă nimic. Era mort de-a binelea. Îl examină cu atenție o clipă, apoi îl apucă grijuliu cu colții şi o porni în josul rîului, mai cărîndu-l mai trăgîndu-l, ținîndu-şi capul într-o parte ca să nu calce pe masa ghimpoasă. Îşi aminti de ceva, lăsă prada să-i cadă şi o zbughi înapoi, spre locul unde îşi lăsase ptarmiganul. Nu şovăi nici o clipă. Ştia bine ce avea de făcut, aşa că mîncă degrabă ptarmiganul. Apoi se întoarse şi îşi luă în primire povara.

După ce tîrî rodul vînătoarei lui din ziua aceea în văgăună, lupoaica îl cercetă, îşi întoarse botul spre el şi-l linse uşurel pe ceafă. Dar în clipa următoare îl goni de lîngă pui cu un mîrîit mai puțin aspru ca de obicei şi care mai curînd cerea iertare decît amenința. Frica instinctivă de tatăl copiilor ei scădea: se purta aşa cum se cuvine pentru un lup-tată, nearătînd nici o dorință nelegiuită de a devora tinerele ființe pe care ea le adusese pe lume.

Capitolul 3

PUIUL CENUŞIU

Era deosebit de frații şi surorile lui. Părul acestora trăda de pe acum nuanța aceea roşcată, moştenită de la mama lor, lupoaica; numai el semăna cu tatăl. Din tot culcuşul, el era singurul puiuț cenuşiu – viță curată de lup – şi, de fapt, la trup, viță curată din însuşi chiorul, cu singura deosebire că el avea doi ochi, şi nu unul ca tatăl lui.

Puiul cenuşiu nu făcuse ochi de prea multă vreme, totuşi vedea cu multă siguranță. Încă înainte ca ochii să i se fi deschis, el simțise, gustase şi mirosise. Îşi cunoştea foarte bine cei doi frați şi cele două surori. Începuse să se hîrjonească cu ei, timid şi neîndemînatic, ba chiar să se ciorovăiască, şi ori de cîte ori se întărîta, scotea din micul lui gîtlej un sunet ciudat şi răguşit (premergător mîrîitului). Şi cu mult înainte de a fi deschis ochii, învățase cu ajutorul pipăitului, gustului şi mirosului să-şi recunoască mama -izvor de căldură, hrană lichidă şi duioşie. Mama avea o limbă delicată, mîngîietoare, care îl alinta cînd trecea peste trupuşorul lui moale, făcîndu-l să se strîngă bine lîngă ea şi să ațipească apoi.

Cea mai mare parte din prima lună de viață trecuse astfel, în somn; dar acum vedea foarte bine şi stătea treaz timp mai îndelungat, începînd să cunoască îndeaproape lumea.

Lumea în care trăia el era întunecoasă, dar nu-şi putea da seama de aceasta pentru că nu cunoştea alta. Lumina era palidă, dar ochii lui nu simțiseră niciodată nevoia de o altă lumină. Lumea lui era foarte mică. Marginile ei erau pereții vizuinii, dar cum nu ştia nimic despre lumea largă dinafară, nu se simțea stînjenit de hotarele strîmte ale existenței sale.

Descoperi însă curînd că un perete al lumii în care trăia se deosebea de ceilalți. Era gura văgăunii şi izvorul de lumină. Făcuse această descoperire cu mult înainte încă de a fi avut gînduri proprii, de a fi avut o voință conştientă. Exercitase asupra lui o atracție, căreia nu i se putuse împotrivi, şi aceasta încă înainte ca ochii să i se fi deschis şi să o fi putut vedea. Lumina acestui perete îi izbise pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici palpitaseră la micile raze sclipitoare în care străluceau culori calde şi ciudat de plăcute. Viața din trupul său, din fiecare fibră a trupului său, şi care era însăşi substanța acestuia, deosebită de viața lui sufletească, tînjise spre lumină, chemîndu-l spre ea la fel cum iscusitele procese chimice ale plantei o cheamă spre soare.

La început, înainte de a fi căpătat o conştiință, se tîrîse spre gura văgăunii. Frații şi surorile lui făceau la fel. Pe atunci, nici unul nu se țîra spre colțurile întunecate ale peretelui din spate. Lumina îi atrăgea de parcă ar fi fost plante; procesele chimice vitale care se petreceau în trupurile lor cereau lumina – care le era necesară existenței; şi trupurile lor mici, ca de păpuşi, se tîrau orbeşte, călăuzite de procesele chimice, aidoma cîrceilor viței de vie. Mai tîrziu, cînd fiecare îşi dezvoltă individualitatea, simțind imbolduri şi dorințe, atracția luminii crescu. Puii se tîrau şi se întindeau necontenit spre ea, dar mama lor îi gonea de fiecare dată înapoi.

Astfel, puiul cel cenuşiu mai cunoscu şi alte atribute ale mamei sale decît limba moale, mîngîietoare. Tot tîrîndu-se spre lumină, descoperi că mama are şi un nas care îl mustra, dîndu-i un ghiont colțuros, mai tîrziu descoperi laba care-l dobora la pămînt şi-l rostogolea o dată şi încă o dată, cu lovituri iuți şi sigure. Astfel învăță ce e durerea şi pe deasupra se deprinse să se ferească de durere, întîi ocolind, apoi, dacă nu era posibil, ferindu-se şi retrăgîndu-se. Acestea erau acțiuni conştiente, rezultatele primelor lui generalizări în legătură cu lumea. Înainte se dădea automat înapoi din fața durerii, aşa cum tot automat se țîra spre lumină. După aceea începu să se dea înapoi din fața durerii, pentru că ştia că este durere.

Era un puiuț în care se simțea cruzimea, ca şi la frații şi la surorile lui, lucru de aşteptat, pentru că era animal carnivor. Făcea parte dintr-un soi care ucidea şi mînca vînat. Tatăl şi mama lui trăiau numai din vînat. Laptele pe care-l supsese cu prima pîlpîire de viață fusese lapte transformat direct din carne, şi acum, la o lună, cînd ochii i se deschiseseră abia de o săptămînă, începuse să mănînce şi el carne – bucăți pe jumătate digerate, pe care lupoaica le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu puteau să-i sature.

Tot el era şi cel mai sălbatic din culcuş. Putea să scoată mîrîituri răguşite, mai tare decît toți ceilalți. Micile lui furii erau mult mai grozave decît ale fraților lui. Învăță cel dintîi cum să dea de-a dura un alt pui din vizuină, printr-o lovitură de labă iscusită. Şi tot el a fost cel dintîi care a apucat un alt pui de ureche, trăgîndu-l, şi mîrîind printre fălcile puternic încleştate. Şi desigur, el îi dădea cel mai mult de furcă mamei sale, atunci cînd era vorba să nu-i lase să se apropie de gura vizuinii.

Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. Pornea necontenit spre aventuri – cale de un cot -spre intrarea vizuinii, şi de fiecare dată era alungat înapoi. Numai că el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic despre intrări – locuri prin care se trecea dintr-un loc într-altul. Nu ştia de existența unui alt loc şi încă mai puțin de vreun drum într-acolo. Prin urmare, pentru el intrarea în vizuină era un perete de lumină. Ceea ce soarele era pentru cei dinafară, era acest zid pentru lumea lui. Se simțea atras spre el, aidoma gîzelor. Se trudea necontenit să ajungă acolo. Viața care creştea atît de iute în el îl împingea fără preget spre zidul de lumină. Viața din el ştia că acesta era singurul drum spre lumea dinafară, drumul pe care era sortit să păşească. El însă nu ştia nimic despre aceasta. Nu ştia nici măcar că există un „afară”.

Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de lumină. Tatăl lui (pentru că ajunsese să-şi recunoască tatăl ca pe un alt locuitor al lumii, o ființă ca şi mama lui, care dormea lîngă lumină şi aducea carne) tatăl lui obişnuia să meargă chiar prin acest zid albicios şi îndepărtat şi să dispară. Puiul cel cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi mama lui nu-i dăduse voie niciodată să se apropie de peretele acela, el se apropiase de ceilalți pereți, unde întîlnise o piedică tare în vîrful nasului său gingaş. Aceasta făcu să-l doară. Şi după ce se aventură astfel de vreo cîteva ori, lăsă pereții în pace. Nu se preocupă de această dispariție în perete, ci o privi ca pe o ciudățenie a tatălui lui, după cum laptele şi carnea pe jumătate digerată erau ciudățeniile mamei.

De fapt puiului cenuşiu nu-i era dat să gîndească – cel puțin în felul obişnuit oamenilor. Creierul lui lucra pe căi întunecate. Totuşi concluziile lui erau tot atît de pătrunzătoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un fel de a primi, fără să întrebe de ce şi pentru ce. În realitate era un act de clasificare. Nu era tulburat niciodată de ce se petrece un lucru. Cum se petrece el îi era de ajuns. Astfel, după ce se ciocni de cîteva ori cu nasul de peretele din fund, se resemnă la gîndul că el nu va putea să dispară prin pereți. În acelaşi fel primi şi ideea că tatăl lui putea să facă acest lucru. Totuşi nu era cîtuşi de puțin tulburat de dorința de a descoperi cauza deosebirii dintre tatăl lui şi el. Logica şi fizica nu făceau parte din bagajul lui mintal.

Ca mai toate viețuitoarele din wild, cunoscu şi el de timpuriu foamea. Veni o vreme cînd nu numai că se termină carnea, dar nici lapte nu mai țîşnea din pieptul mamei. La început, puii chelălăiră şi plînseră, răzbind-o mai mult cu somnul. Nu trecu prea mult şi-i cuprinse agonia foamei. Uitate erau acum şi loviturile de labă, şi ciorovăielile, şi micile furii sau încercările de a mîrîi; uitate erau şi aventurile spre îndepărtatul zid alb. Puii dormeau, în timp ce viața din ei pîlpîia şi se stingea.

Chiorul era disperat. Rătăcea departe, în lung şi în lat, şi nu dormea decît puțin în vizuină, unde acum domnea jalea şi disperarea. Lupoaica părăsi şi ea culcuşul, plecînd după pradă. În primele zile de la naşterea puilor, chiorul se dusese de cîteva ori pînă la tabăra indiană şi jefuise cursele de iepuri; dar o dată cu topirea zăpezii şi cu dezghețul rîurilor, tabăra plecase, şi această sursă de hrană se isprăvise.

Cînd puiul cel cenuşiu reveni la viață şi începu din nou să arate interes pentru îndepărtatul perete alb, descoperi că populația lumii lui scăzuse. Nu-i mai rămăsese decît o soră. Toți ceilalți pieriseră şi, pe măsură ce se înzdrăvenea se vedea nevoit să se joace singur, deoarece sora lui nu mai putea să-şi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui începu să se rotunjească de la carnea pe care o mînca; pentru ea însă, hrana venise prea tîrziu. Dormea fără întrerupere – un schelet pricăjit acoperit cu piele, în care flacăra pîlpîia din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se stinse.

Apoi veni o vreme cînd puiul nu-şi mai văzu tatăl apărînd şi dispărînd în perete, nici dormind în fața intrării. Aceasta se petrecu pe la sfîrşitul celei de a doua perioade de foamete, care fu mai puțin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul nu s-a mai întors, dar nu avea cum să-i spună puiului celui cenuşiu întîmplările pe care le văzuse. Vînînd ea însăşi în susul brațului stîng al rîului, prin locurile pe unde trăia rîsul, urmase o potecă a chiorului, veche de o zi. Îl găsise, sau mai degrabă găsise ce mai rămăsese din el, la capătul potecii. Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a retragerii rîsului în vizuina lui, după victorie. Înainte de a pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele arătau că rîsul era înăuntru şi nu cuteză să se aventureze.

Mai tîrziu, cînd pleca la vînat, lupoaica luase obiceiul să ocolească brațul stîng. Ştia ea că în vizuina rîsului era un culcuş de pui şi că rîsul e o ființă fioroasă, precum şi un luptător grozav. O jumătate de duzină de lupi era tocmai numărul trebuincios ca să pui pe fugă un rîs, să-l faci să se cațăre în copac, scuipînd şi zbîrlindu-se; dar ca un lup singuratic să întîlnească un rîs, aceasta e cu totul altceva – mai ales cînd e vorba de un rîs care are un culcuş de pui flămînzi.

Dar wildul e wild şi maternitatea e maternitate, întotdeauna apărîndu-şi puii cu sălbăticie, fie în wild, fie în afara lui; şi va veni o vreme cînd lupoaica se va aventura pentru puiul ei spre brațul stîng al apei, înfruntînd vizuina dintre stînci şi mînia rîsului.

 

Capitolul 4

ZIDUL LUMII

Cînd lupoaica începu să părăsească văgăuna, pornind după vînat, puiul era deprins să respecte legea care-l oprea să se apropie de intrare. Nu numai că această lege îi fusese impusă în nenumărate rînduri de botul şi de laba mamei țui, dar creştea în el şi instinctul fricii. Niciodată în scurta-i existență din vizuină nu întîlnise ceva de care să se teamă. Totuşi frica exista în el. O moştenise de la strămoşii îndepărtați prin mii şi mii de vieți. Era o moştenire directă de la chiorul şi de la lupoaică; dar şi ei, la rîndul lor, o moşteniseră de la generațiile de lupi dinaintea lor. Frica! – această moştenire a wildului de la care nu se poate sustrage nici un animal şi nici nu e cu putință să te descotoroseşti de ea.

Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e făcută. O privea poate ca pe una din opreliştile vieții, pentru că aflase că existau asemenea oprelişti. Cunoscuse foamea şi, cînd n-o putuse ostoi, simțise opreliştea. Piedica tare a zidului vizuinii, ghionturile zdravene pe care maică- sa i le dăduse cu botul, lovitura ei de labă care-l făcuse să se rostogolească, foamea neastîmpărată pe care o cunoscuse de atîtea ori îi dăduseră să înțeleagă că pe lume nu există numai libertate, că în viață există anumite legi şi oprelişti.

Aceste limite şi oprelişti erau lege. A o sluji însemna să scapi de durere şi să-ți făureşti fericirea.

Dar el nu se gîndea în felul acesta omenesc. Se mulțumea să clasifice lucrurile în două categorii – unele care loveau şi altele care nu loveau. În urma acestei clasificări, el se ferea de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept care se bucura de satisfacțiile şi răsplata vieții.

Astfel, supunîndu-se legii statornicite de mama lui şi dînd ascultare acelui lucru necunoscut şi fără nume – frica – nu se apropia de gura văgăunii. Aceasta rămăsese pentru el un perete alb de lumină. Cînd mama lui lipsea, dormea mai tot timpul, iar cînd se trezea, stătea foarte cuminte, înăbuşindu-şi chelălăielile care îi gîdilau gîtlejul, gata, gata să se prefacă în zgomot.

Odată, pe cînd şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat în peretele alb. Nu ştia că afară se afla un bursuc care tremura de propria-i îndrăzneală şi adulmeca cu luare-aminte vizuina. Puiul ştia doar că sforăitul acesta de adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat de el şi, prin urmare, necunoscut şi grozav – pentru că necunoscutul făcea parte din elementele principale care alcătuiau frica. De unde ştia el că față de cel ce adulmeca afară trebuie să se zbîrlească?

Puiului i se zbîrli părul pe spinare, dar rămase tăcut. Din propria-i experiență nu cunoştea aşa ceva, totuşi era expresia vădită a fricii ce sălăşluia în el şi pentru care în propria lui viață nu exista vreo explicație. Dar frica era însoțită de un alt instinct – acela de a se ascunde. Puiul era prada unei spaime nebune, totuşi rămase culcat şi nemişcat, mut, înghețat, încremenit, de parcă ar fi fost mort. Întorcîndu-se acasă şi dînd de urmele bursucului, maică-sa mîrîi şi se năpusti în vizuină, începînd să-l lingă şi să-şi frece botul de botuțul lui, cu o dragoste neobişnuit de pătimaşă. Iar puiul simți că într-un fel sau altul scăpase dintr-o mare primejdie.

Erau însă alte forțe care acționau în puiul de lup, şi între acestea cea mai puternică era creşterea. Instinctul şi legea îi cereau să fie ascultător. Dar creşterea îi cerea să nu fie. Mama şi frica îl sileau să nu se apropie de peretele cel alb.

Creşterea este viață, şi viața este sortită întotdeauna să tindă către lumină. Şi nimic nu putea stăvili fluxul de viață care creştea în el, care creştea cu fiece îmbucătură de carne pe care o înghițea, cu fiece suflare. În cele din urmă, frica şi supunerea fură înlăturate într-o zi de izbucnirea vieții şi puiul o porni cu mers crăcănat, îndreptîndu-se spre gura vizuinii.

Ca nici un alt perete cu care avusese de-a face, acesta părea să se dea înapoi din fața lui pe măsură ce el înainta. Năsucul lui moale, pe care şi-l repezea înainte căutînd, nu se lovi de nici o suprafață tare. Substanța din care era făcut peretele părea că poate fi pătrunsă şi că poate ceda tot atît de uşor ca lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea aparența unei forme, puiul intră în ceea ce pentru el fusese un perete şi se scăldă în substanța din care era alcătuit.

Era ceva uluitor. Se tăvălea prin materia solidă şi lumina strălucea din ce în ce mai tare. Frica îl trăgea înapoi, iar creşterea îl împingea înainte. Se pomeni deodată la gura vizuinii. Peretele în care credea că se află se dădu tot atît de brusc înapoi dinaintea lui, pe o distanță nemăsurată. Lumina deveni dureros de strălucitoare. Îl amețea. Această abruptă şi grozavă întindere îl amețea şi ea.

Ochii i se adaptară automat la strălucirea aceasta, potrivindu-se să poată face față distanței mărite la care se aflau lucrurile. La început, peretele se retrase dincolo de vederea lui, acum îl zărea din nou, dar la o mare depărtare şi înfățişarea i se schimbase. Acum era un perete bălțat, alcătuit din arbori care străjuiau rîul, din muntele din față care domnea peste arbori şi din cerul care domnea peste munte.

Îl cuprinse o spaimă nespusă şi aceasta mai ales din pricina necunoscutului care-l înfricoşa. Se chirci lîngă buza vizuinii şi privi lumea. Era tare speriat. Îi era necunoscută şi deci duşmană. De aceea părul i se făcu măciucă pe spinare şi buzele i se încrețiră uşor, scoțînd un mîrîit sălbatic de intimidare. Mic şi speriat cum era, el aruncă lumii largi provocarea şi amenințarea sa.

Nu se întîmplă nimic. Puiul continuă să privească, uitînd să mai mîrîie, stăpînit de curiozitate. Uită şi de frică. Frica era acum gonită de creştere, iar creşterea îmbrăcase haina curiozității. Începu să observe lucrurile mai apropiate – o parte descoperită a cursului de apă care scînteia în soare, pinii uscați de la poalele povîrnişului şi povîrnişul însuşi, care urca drept pînă la el, oprindu-se la două picioare sub buza văgăunii unde el stătea ghemuit.

Puiul cel cenuşiu trăise însă pînă atunci pe un teren neted. Nu încercase niciodată durerea căderii. Nu ştia ce e căderea. Astfel călcă cu îndrăzneală pe aer. Picioarele dinapoi îi rămaseră pe buza văgăunii, iar el căzu înainte, cu capul în jos. Se izbi straşnic cu nasul de pămînt şi începu să chelălăiască. Apoi se trezi rostogolindu-se pe povîrniş la vale, tot mai la vale. O panică îngrozitoare îl cuprinse. Necunoscutul îl înşfăcase în cele din urmă. Îl apucase cu sălbăticie şi era pe cale să-I facă cine ştie ce rău cumplit. Creşterea era acum dominată de spaimă şi scînci ca orice cățeluş speriat.

Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere înfricoşătoare şi el chelălăia şi scîncea într-una. Pentru puiul de lup, aceasta era o perspectivă cu totul nouă, diferită de aceea de a sta ghemuit şi înghețat de frică, în timp ce necunoscutul îl pîndea chiar alături. Acum, necunoscutul îl înhățase zdravăn. Tăcerea nu mai era de vreun folos. De altfel nu frica, ci groaza îl scutura.

Dar panta deveni mai lină, iar la poale era acoperită cu iarbă. Aci, puiul mai pierdu din viteză. Cînd, în cele din urmă se opri, scoase un ultim urlet chinuit, urmat de un prelung chelălăit plîngăreț şi, ca şi cum i s-ar fi întîmplat ceva cu totul obişnuit, ca şi cum pînă atunci s-ar mai fi spălat de mii de ori în viața lui, începu să-şi lingă lutul uscat cu care se mînjise.

Apoi se ridică şi privi în jur, de parcă ar fi fost primul pămîntean poposit pe Marte. Puiul pătrunsese prin zidul lumii, necunoscutul îl slobozise din strînsoarea lui şi iată-l nevătămat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi arătat mai puțin stingherit decît el. Fără să fi ştiut ceva dinainte, fără să i se fi spus că există aşa ceva, se văzu deodată explorator într-o lume cu totul nouă.

Acum că îngrozitorul necunoscut îi dăduse drumul, uită că acesta era plin de spaime. Îşi dădea seama doar de curiozitatea pe care i-o trezeau lucrurile din jur. Cercetă iarba de sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo şi trunchiul mort al pinului uscat ce zăcea la marginea unui luminiş între arbori. O veveriță, care foşnea sprintenă în jurul rădăcinii trunchiului, dădu peste el, speriindu-l foarte. Puiul se ghemui la pămînt şi începu să mîrîie. Dar nici veverița nu era mai puțin înspăimîntată. O zbughi în sus pe arbore şi de acolo, unde se simțea în siguranță, începu să trăncănească cît o ținea gura.

Treaba asta îl făcu pe pui să prindă curaj şi, cu toate că ciocănitoarea pe care o întîlni după aceea îl făcu să tresară, îşi continuă drumul încrezător. Încrederea lui era atît de mare, încît atunci cînd o pasăre, pasărea-elanului7, țopăi obraznică spre el, puiul întinse o labă jucăuşă. Urmarea a fost un ciocănit ascuțit în vîrful nasului, care îl făcu să se ghemuiască şi să scîncească. Zgomotul pe care-l făcu era prea mult pentru pasărea-elanului1 şi aceasta se puse în siguranță luîndu-şi zborul.

Dar puiul învăță ceva. Mica lui minte încețoşată făcuse fără să vrea o clasificare. Erau lucruri vii şi altele care nu erau vii. Şi el trebuia să fie cu ochii în patru la cele vii. Lucrurile care nu erau vii rămîneau mereu în acelaşi loc, pe cînd cele vii se mişcau şi nu se putea şti de ce ar putea fi ele în stare. Din partea lor nu se putea aştepta decît la ceva neprevăzut şi trebuia să fie pregătit pentru aceasta.

Înainta nespus de stîngaci. Dădu peste vreascuri şi peste tot soiul de lucruri. O rămurea, pe care o credea departe, în clipa următoare îl pocnea peste nas sau îi zgîria coastele. Locul era plin de hîrtoape. Uneori dădea în ele şi se lovea la nas. Şi tot de atîtea ori se împiedica de cîte ceva şi se lovea la labe. Mai erau apoi pietricelele şi pietrele care i se rostogoleau sub labe; şi de la ele află că lucrurile care nu trăiesc nu sunt toate în acelaşi echilibru stabil ca vizuina lui şi că lucrurile mici, care nu sunt vii, pot să cadă sau să se răsucească mai degrabă decît cele mari. Dar cu fiecare pățanie mai învăța ceva. Cu cît mergea mai mult, cu atît mergea mai bine! Se adapta. Învăța să-şi calculeze mişcările muşchilor, să-şi cunoască posibilitățile fizice, să măsoare î distanțele dintre obiecte şi dintre acestea şi el.

Avea norocul începătorului. Născut să fie vînător de carne (deşi nu o ştia), dădu peste carne chiar la ieşirea din văgăună – la prima lui incursiune în lume. Numai printr-o întîmplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns cu iscusință. Se trezise înăuntru. Încercase să meargă de-a lungul unui pin prăbuşit. Coaja putredă cedase sub picioarele lui şi, cu un urlet deznădăjduit, puiul se rostogoli pe panta rotunjită, prăvălindu-se printre frunzele şi tulpinile unui mic tufiş, pînă ce ajunse chiar în inima lui, la pămînt. Se ridică în mijlocul a şapte pui de ptarmigan. Făceau mare zgomot şi la început se sperie de ei. Observă apoi că erau foarte mici şi deveni mai îndrăzneț. Puii se mişcau. Puse laba pe unul din ei; acesta îşi iuți mişcările, ceea ce pentru el era un izvor de desfătare. Îl mirosi. Îl ridică cu botul. Puiul de ptarmigan se zbătu, gîdilîndu-i limba. În aceeaşi clipă simți o senzație de foame, fălcile i se strînseră. Se auzi un trosnet de oase plăpînde şi sîngele cald i se prelinse în gură. Era bun la gust. Era carne, la fel cu aceea pe care i-o dădea mama lui, numai că o simțea vie între dinți şi era, deci, cu atît mai bună. Şi astfel mancă ptarmiganul. Şi nu se opri pînă ce nu înghiți tot cuibul. Se linse apoi pe bot, aşa cum făcea şi mama lui, şi începu să iasă tîrîş.

Afară îl întîmpină o vijelie înaripată. Îl năuci şi-l orbi vîrtejul ei şi aripile care îl loveau cu furie.

Îşi ascunse capul între labe şi chelălăi. Loviturile se înmulțeau. Mama puilor era cuprinsă de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridică, mîrîind şi lovind cu labele. Îşi înfipse colțişorii într-o aripă, trăgînd şi smucind cu putere. Ptarmiganul se bătea cu el, revărsînd asupra-i o ploaie de lovituri cu aripa rămasă liberă. Era prima lui bătălie. Puiul de lup era în extaz. Uită totul despre necunoscut; nu-i mai era teamă de nimic. Lupta sfîşiind o ființă vie care-l lovea, şi această ființă era vînat. Pofta de a ucide începea să pună stăpînire pe el. Abia nimicise cîteva făpturi mici. Acum va nimici o făptură mare. Era prea ocupat şi prea fericit ca să-şi dea seama că e fericit. Fremăta şi nu mai putea de bucurie, dar simțea aceasta într-un fel cum nu i se mai întîmplase pînă atunci.

Strîngea bine de aripă şi mîrîia printre colții încleştați. Ptarmiganul îl trase afară din tufiş. Cînd se întoarse şi încercă să-l tragă înapoi la adăpostul tufişului, el smuci pasărea departe, la loc deschis. In tot acest timp, pasărea țipa şi lovea cu aripa liberă, iar penele îi zburau ca nişte fulgi de zăpadă. Teribilă era acum încordarea puiului de lup. Tot sîngele de luptător al rasei lui se trezise şi clocotea în el. Aceasta era viața, deşi el n-o ştia. Îşi îndeplinea menirea lui pe lume, săvîrşea lucruri pentru care era hărăzit – să ucidă prada şi să se bată pentru a o ucide. Îşi justifica existența, lucru pe care nici viața nu-l putea face mai desăvîrşit, deoarece viața îşi atinge culmea atunci cînd înfăptuieşte cît mai deplin lucrul pentru care a fost înzestrată.

După un timp, ptarmiganul încetă lupta. Puiul de lup îl mai ținea de aripă. Zăceau amîndoi la pămînt, privindu-se. Puiul încercă să mîrîie amenințător, sălbatic. Pasărea îi ciocăni nasul care-l durea din pricina întîmplărilor de pînă atunci. Puiul tresări, dar ținu cu nădejde. Pasărea continua să-l ciocănească mereu, mereu.

După ce tresări, puiul începu să chelălăiască. Încercă să se tragă înapoi din fața ei, uitînd că, ținînd de aripă, o trăgea după el. O ploaie de ciocănituri îi izbi nasul, şi aşa destul de prăpădit. Avîntul de luptă îi scăzu şi, dînd drumul prăzii, întoarse spatele şi o tuli prin luminiş, într-o retragere lipsită de glorie.

Se aşeză să se odihnească de cealaltă parte a luminişului, la marginea tufişurilor; limba îi atîrna, respirația grea îi umfla pieptul, iar nasul, care îl mai durea încă, îl făcea să scîncească fără încetare. Şi cum zăcea el acolo, avu deodată sentimentul că ceva grozav îl amenință. Necunoscutul, cu toate spaimele lui, se năpusti asupra puiului, iar el se trase instinctiv înapoi, la adăpostul tufişului. În aceeaşi clipă îl atinse un curent de aer, şi un trup mare, înaripat, trecu ca o furtună, amenințător şi tăcut. Un şoim coborînd din azur era cît p-aci să-l înhațe.

În timp ce puiul de lup zăcea în tufiş, venindu-şi în fire după spaima pe care o trăsese, şi privea cu teamă afară, ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul pustiit, de cealaltă parte a luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise, pasărea nu dădu nici o atenție săgeții înaripate venită din cer. Dar puiul o văzu şi luă aceasta drept un avertisment, o lecție; văzu cum şoimul se năpusteşte cu iuțeală în jos, cum trupul lui pluteşte o clipă chiar deasupra pămîntului, cum ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi țipătul de agonie şi spaimă al acestuia şi văzu cum şoimul țîşneşte în sus, în înaltul cerului, ducînd ptarmiganul cu el.

Trecu vreme îndelungată pînă ce puiul îşi părăsi adăpostul. Învățase multe. Lucrurile vii

însemnau carne. Ele erau bune de mîncat. De asemenea înțelese că lucrurile vii, cînd sunt destul de mari, pot face rău. Era mai bine să mănînce făpturi mici, ca puii de ptarmigan, şi să lase în pace făpturile mari, ca de pildă ptarmiganul cel mare. Totuşi, simți că-l încearcă puțin ambiția, o dorință ascunsă de a se mai lupta o dată cu acel ptarmigan, numai că şoimul îl luase cu el. Poate că mai erau şi alte mame de ptarmigan. Se va duce să vadă.

Coborî un povîrniş spre rîu. Nu mai văzuse niciodată apă. Terenul părea bun. Era neted. Puiul de lup păşi cu îndrăzneală şi se cufundă urlînd de frică, prins de necunoscut. Îi era frig şi gîfîia respirînd repede. Apa îi năvăli în plămîni, în locul aerului care îi întovărăşise întotdeauna actul respirației. Sufocarea pe care o simți era ca durerea morții. Pentru el, aceasta însemna moarte. În mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar, ca orice vietate a wildului, avea instinctul morții. Pentru el, acesta era cel mai mare rău. Era însăşi esența necunoscutului, suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea mai mare şi de neînchipuit care se putea întîmpla, despre care nu ştia nimic şi din cauza căreia se temea de toate.

Ieşi la suprafață şi aerul plăcut îi năvăli în gura deschisă. Nu se mai cufundă a doua oară. Ca si cum ar fi fost un vechi obicei de-al lui, dădu din toate cele patru labe şi începu să înoate. Malul apropiat era la o distanță de aproape un metru. Puiul ieşise însă cu spatele la el şi primul lucru asupra căruia i se opriră privirile fu malul de dincolo, spre care începu de îndată să înoate. Rîul era mic, dar în dreptul bălții se lărgea, ajungînd pînă la douăzeci de picioare.

Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apă, care-l purtă la vale. Simți cum îl prinde cascada în miniatură ce se afla la pragul bălții. Nu prea existau sorți să poți înota aci. Apa liniştită devenise dintr-o dată furioasă. Puiul era cînd la fund, cînd la suprafață. Ceva îl scutura cu putere şi fără întrerupere, fiind cînd răsturnat şi răsucit, cînd izbit de cîte o stîncă. Şi ori de cîte ori era izbit, se pornea să chelălăiască. Înaintarea era marcată printr-o serie de chelălăieli, după care s-ar fi putut deduce numărul stîncilor ce-i ieşiseră în cale.

Sub cascadă era o a doua baltă. Şi aci, prins de curent, fu purtat domol şi depus tot atît de domol pe un pat de prundiş. Se tîrî afară din apă ca apucat şi se aşeză. Învățase încă ceva despre lume. Apa nu era însuflețită. Totuşi se mişca. De asemenea arăta tot atît de solidă ca şi pămîntul, dar solidă nu era de loc. Trase concluzia că lucrurile nu erau întotdeauna ceea ce păreau a fi. Teama de necunoscut a puiului era o neîncredere moştenită, care acum fusese întărită de experiență. De aci înainte, în ce priveşte natura lucrurilor, el va arăta o neîncredere constantă față de ceea ce este aparență. Va trebui să cunoască realitatea unui lucru înainte de a avea încredere în el.

Puiului de lup îi era hărăzit să mai aibă o aventură în ziua aceea. Îşi aduse aminte că pe lumea aceasta exista ceva care era mama lui. Şi atunci simți că o doreşte mai mult decît orice pe lume.. Nu numai trupul îi era obosit din pricina întîmplărilor prin care trecuse, dar şi micul lui creier. Toate zilele pe care le trăise pînă atunci nu aduseseră vreodată atîta trudă pentru creierul lui cît îi adusese această singură zi. Şi, pe deasupra, îi mai era şi somn. Aşa că o porni în căutarea vizuinii şi a mamei lui, simțind în acelaşi timp un val de singurătate şi de neputință copleşitoare.

Se tîrî printre tufişuri, cînd deodată auzi un strigăt ascuțit care îl sperie. Un fulger galben îi trecu prin fața ochilor. Văzu o nevăstuică, sărind cu iuțeală dinaintea lui. Era o făptură mică şi nu-i era teamă de ea. Apoi, ceva mai departe, zări la picioarele lui o făptură foarte mică, de-abia de cîțiva centimetri – un pui de nevăstuică ce plecase, ca şi el, neascultător, spre aventură. Puiul de nevăstuică încercă să se dea în lături din fața lui. El îl întoarse cu laba. Acesta scoase un sunet ciudat, neplăcut. În clipa următoare, fulgerul cel galben îi apăru din nou înaintea ochilor, auzi iarăşi țipătul de intimidare şi primi în acelaşi timp o lovitură în grumaz; simți cum dinții ascuțiți ai nevăstuicii, mama puiului, îi sfîrtecau carnea.

Pe cînd chelălăia şi scîncea, tîrîndu-se înapoi, o văzu pe mama puiului sărind la acesta, şi făcîndu-se nevăzută împreună cu el, în desişul învecinat. Îl mai durea încă ceafa din pricina muşcăturii dinților ei, dar amorul propriu îi era şi mai greu rănit şi se aşeză plîngînd înfundat. Această nevăstuică-mamă era atît de mică şi de sălbatică! Trebuia să mai învețe încă ceva, şi

anume, că în ciuda mărimii şi greutății sale mici, nevăstuica era cea mai feroce, mai răzbunătoare şi mai grozavă dintre toți ucigaşii wildului. Şi curînd va avea parte de ceva din această învățătură.

Puiul de lup mai scîncea încă în clipa în care nevăstuica-mamă se ivi din nou. Acum, cînd puiul ei era în siguranță, ea nu-l mai atacă. Se apropie cu mai multă luare-aminte şi puiul de lup avu prilejul să-i observe trupul slab, ca de şarpe, şi capul ridicat lacom, ce părea de asemenea a fi de şarpe. łipătul ei ascuțit făcu să i se zbîrlească părul pe spate şi mîrîi la ea amenințător. Nevăstuica se apropia din ce în ce mai mult. Un salt mai iute decît vederea lui lipsită de experiență, şi trupul cel slab şi galben dispăru pentru o clipă din fața ochilor săi. În clipa următoare îi atîrna de gît, cu dinții înfipți în părul şi în carnea lui.

La început mîrîi şi încercă să lupte, dar era prea tînăr -era doar prima lui zi în lume; mîrîitul i se transformă într-un scîncet, iar lupta – într-o sforțare de a se salva. Nevăstuica nu-l slăbea din strînsoare. Se agățase de el, încercînd să pătrundă cu dinții spre vîna mare prin care clocotea viața. Nevăstuica era un băutor de sînge şi prefera să bea direct din gîtlejul unde era viață.

Puiul cel cenuşiu ar fi murit şi n-ar fi avut ce povesti dacă nu s-ar fi ivit lupoaica, sărind printer tufişuri. Nevăstuica dădu drumul puiului şi țîşni spre gîtul lupoaicei, pe care nu-l nimeri însă, apucînd-o în schimb de falcă. Lupoaica îşi smuci capul ca un şfichi de bici, desfăcîndu-se din strînsoare şi zvîrlind nevăstuica în aer. Şi pe cînd mai era în aer, fălcile lupoaicei încleştară trupul slab şi galben, şi nevăstuica cunoscu moartea între colții care o sfărîmau.

Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din partea mamei. Bucuria ei că-l descoperise părea mai mare chiar decît a lui că fusese descoperit. Îl frecă cu nasul, îl mîngîie şi îi linse rănile pe care i le făcuseră dinții nevăstuicii. Apoi, mama şi puiul mîncară amîndoi pe băutorul de sînge, după care se întoarseră la vizuină şi se culcară.

Capitolul 5

LEGEA CĂRNII

Puiul creştea repede. Se odihni două zile, apoi se aventură iar afară din vizuină. În această nouă expediție dădu peste puiul nevăstuicii pe care o mîncase împreună cu mama lui, lupoaica, şi avu grijă ca şi puiul să aibă aceeaşi soartă. De data asta însă nu se mai rătăci. Cînd simți oboseala, îşi găsi drumul înapoi spre vizuină şi se culcă. De atunci, în fiecare zi era pe afară, străbătînd întinderi din ce în ce mai mari.

Începu să cunoască măsura exactă a puterii şi slăbiciunii lui şi să ştie cînd trebuie să fie îndrăzneț şi cînd cu băgare de seamă. Găsea că e mai nimerit să fie mereu cu băgare de seamă, în afară de rarele momente cînd, sigur pe curajul său, se lăsa în voia micilor lui accese de furie şi a desfătării.

De cîte ori dădea peste un ptarmigan rătăcit, era asemenea unui mic diavol care se dezlănțuie. Nu scăpa un prilej să nu răspundă cu sălbăticie la trăncănelile veveriței pe care o întîlnise prima oară pe pinul cel veşted, iar întîlnirea cu pasărea-elanului îl făcea aproape întotdeauna să se dedea la cea mai sălbatică furie, căci nu putea să uite cum îi ciocănise nasul prima pasăre de soiul ăsta pe care o întîlnise.

Uneori i se întîmpla însă ca nici măcar o asemenea pasăre să nu-i mai trezească interesul, şi aceasta de obicei cînd se simțea el însuşi amenințat de vreun alt vînător de carne care îi dădea tîrcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul, iar umbra lui mişcătoare îl făcea de fiecare dată să se ghemuiască în cel mai apropiat desiş. Nu se mai tîra şi nici nu mai mergea crăcănat, ci căpătase mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parcă neurmărind nici un scop, lunecînd totuşi cu o agilitate pe cît de amăgitoare, pe atît de imperceptibilă.

Cît despre vînat, norocul îi surîsese chiar de la început. Şapte pui de ptarmigan şi un pui de nevăstuică – acesta era bilanțul uciderilor lui. Pofta de a ucide devenea pe zi ce trecea tot mai puternică şi simțea cum îi creşte dorința lacomă de a mînca veverița care flecărea cît o ținea gura, dînd de veste tuturor sălbăticiunilor că puiul de lup e pe aproape. Dar cum păsările puteau să-şi ia zborul în văzduh şi veverițele să se cațăre pe copaci, puiul de lup nu putea decît să încerce să se tîrască neobservat pe urmele veveriței, cînd aceasta se afla pe pămînt.

Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se pricepea să facă rost de carne şi niciodată nu uita să-i aducă şi lui cîte ceva. Apoi, ei nu-i era frică de nimic, iar lui nici prin cap nu-i trecea că neînfricarea ei se întemeia pe experiență şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forță. Mama lui reprezenta forța, şi cînd se făcu mai mare, o simți pe propria-i piele, în mustrarea mai aspră a labei ei, în timp ce ghiontul de dojană pe care i-l dădea odinioară cu botul făcu loc tăişului colților ei. Din această pricină îşi respecta mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe măsură ce el creştea, mama devenea tot mai nervoasă.

Foametea se abătu din nou şi puiul de lup simți iar, mai limpede, muşcătura ei. Lupoaica se jigărise alergînd mereu după vînat. Abia de mai dormea în vizuină, cheltuindu-şi mai tot timpul pe urmele vînatului; în zadar însă. De astă dată foametea nu dură mult, dar, atît cît ținu, fu aprigă. Puiul nu mai găsea lapte la pieptul mamei şi nici nu mai căpătă vreo îmbucătură de carne.

Înainte vînase în joacă, pentru plăcerea în sine; acum pleca la vînat cu o seriozitate crîncenă, dar nu găsea nimic, încercările zadarnice îi grăbiră însă dezvoltarea. Cercetă obiceiurile veveriței cu mai multă atenție şi se strădui să se strecoare cu mai multă şiretenie în urma ei, ca s-o surprindă. Urmări cu luare-aminte şoarecii de cîmp şi încercă să-i dezgroape din găurile lor, apoi învăță lucruri despre deprinderile păsării-elanului şi ale ciocănitoarei.

Şi iată că veni o zi cînd umbra şoimului nu-l mai făcu să se ghemuiască în desiş. Devenise mai puternic, mai înțelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese disperarea. Se aşeză deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provocă pe şoim să se lase din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea după care stomacul lui tînjea atît de mult. Dar şoimul refuza să coboare şi să dea lupta, iar puiul de lup se tîrî într-un desiş, gemînd de foame şi de ciudă.

Foametea încetă. Lupoaica se întoarse acasă cu vînat. Era o carne ciudată, deosebită de cea pe care o aducea înainte. Un pui de rîs, cam de o vîrstă cu puiul de lup, dar nu atît de voinic. Şi toată această pradă era numai pentru el. Mama îşi astîmpărase foamea în altă parte, dar el nu ştia că îşi potolise foamea înfulecînd ceilalți pui ai rîsului. Şi nici deznădejdea actului ei nu o cunoştea. Nu ştia decît că puiul cu blana catifelată era carne, şi mîncă desfătîndu-se cu fiecare îmbucătură.

Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zăcea în vizuină, alături de mama lui. Îl treziră din somn mîrîiturile ei -niciodată nu o mai auzise mîrîind atît de cumplit. Era poate cel mai cumplit mîrîit de cînd o ştia. Existau şi motive pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine decît ea. Vizuina unui rîs nu poate fi jefuită fără să-ți primeşti pedeapsa. În strălucirea luminii de după- amiază, puiul văzu ghemuită la intrare pe mama puiului de rîs. Zărind-o, i se făcu părul măciucă pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era nevoie de instinct ca să-şi dea seama de aceasta. Şi dacă ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea, atunci strigătul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, începînd cu un mîrîit şi izbucnind brusc într-un răcnet răguşit, avea să fie destul de convingător.

Puiul simți imboldul vieții din el, se ridică şi mîrîi voiniceşte alături de mama lui. Ea însă îl împinse răutăcioasă înapoi. Din pricina intrării scunde, rîsul nu putea sări înăuntru, şi cînd încercă să se năpustească tîrîş, lupoaica se azvîrli asupra lui, țintuindu-l locului. Din toată lupta, puiul abia zări ceva. Cele două jivine mîrîiau una la cealaltă, urlau şi se împroşcau, se răsuceau, îmbrîncindu- se, rîsul sfîşiind şi rupînd cu ghearele, folosindu-se şi de dinți, în timp ce lupoaica se folosea numai de colți.

O dată, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colții într-unui din picioarele dinapoi ale rîsului. Se agăță de el urlînd sălbatic. Fără să-şi dea seama, greutatea lui stînjenea acțiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. O întorsătură neaşteptată a luptei îl prinse sub cele două trupuri, şi puiul trebui să dea drumul strînsorii. În clipa următoare, cele două mame se despărțiră şi, înainte de a se repezi din nou una asupra celeilalte, rîsul îl pocni pe pui cu uriaşa lui labă de dinainte, sfîşiindu-i umărul pînă la os şi izbindu-l de perete. La întreaga larmă ce domnea se mai adăugă şi chelălăitul ascuțit, de durere şi spaimă, al puiului. Lupta ținu însă atît de mult, încît avu timpul să chelălăiască pînă nu mai putu şi să încerce o nouă izbucnire de curaj: sfîrşitul luptei îl găsi din nou agățat strîns de un picior dinapoi al rîsului, mîrîind printre dinți cu furie.

Rîsul era mort. Lupoaica părea însă foarte slăbită şi se simțea rău. La început îşi mîngîie puiul şi îi linse umărul rănit, dar sîngele pe care-l pierduse o vlăguise şi timp de o zi şi o noapte rămase nemişcată, abia respirînd, zăcînd lîngă [duşmanul ei răpus. O săptămînă încheiată nu părăsi văgăuna decît ca să bea apă, şi atunci mişcările îi erau anevoioase şi dureroase. La capătul acestei săptămîni rîsul era devorat, iar rănile lupoaicei îndeajuns de vindecate ca să-şi poată reîncepe goana după carne.

Puiul îşi simțea umărul țeapăn şi îl durea; şchiopăta o vreme de pe urma loviturii grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi părea schimbată. Se mişca cu mai multă siguranță, cu un simțămînt de vitejie, pe care nu-l cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu rîsul. Trăise viața sub unul din cele mai frumoase aspecte ale ei: se bătuse, îşi înfipsese colții în carnea unui duşman şi supraviețuise, şi datorită acestor întîmplări se ținea acum mai țanțoş, cu o urmă de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se mai speria de lucruri mărunte şi o bună parte din sfială îi dispăruse, deşi necunoscutul nu încetă o clipă să-l urmărească cu misterele şi spaimele lui de nepătruns, veşnic amenințător.

Începu să-şi însoțească mama în urmărirea cărnii şi cunoscu multe din cele ce se întîmplau la vînătoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe căile lui încețoşate începu să desluşească legea cărnii. Erau două soiuri de viață – al lui şi celălalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe el. Celălalt, cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar celălalt era şi el împărțit: o parte cuprindea făpturile pe care soiul lui le ucidea şi le mînca. În aceasta intrau animalele care nu ucideau sau micile animale de pradă. Cealaltă parte ucidea sau mînca pe cei din soiul lui sau era ucisă şi mîncată de cei din soiul lui. Şi din această clasificare răsări legea. Scopul vieții era carnea. Viața însăşi era tot carne. Viața trăia din viață. Existau unii care mîncau şi alții care erau mîncați. Legea era: MĂNÎNCĂ ORI VEI FI MÎNCAT. El nu formulă legea desluşit, nu statornici condiții şi nici nu făcu reflecții morale asupra ei. Nici măcar nu se gîndea ce este aceea lege: el o trăia pur şi simplu, fără a se gîndi cîtuşi de puțin la ea.

Văzu legea acționînd în jurul lui, pretutindeni. El mîncase pui de ptarmigan. Şoimul mîncase ptarmiganul – mamă Şoimul ar fi vrut să-l mănînce şi pe el. Mai tîrziu cînd se făcu şi el mai grozav, vru să mănînce şoimul. Mîncase puiul de rîs. Mama puilor l-ar fi mîncat pe el, dacă n-ar fi fost ea însăşi ucisă şi mîncată. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate vietățile din jurul lui trăiau această lege, iar el însuşi era o parte, o bucată din această lege. Era un animal de pradă. Singura hrană era carnea, carnea vie, care alerga cu iuțeală înaintea lui, sau zbura în aer, se cățăra pe copaci, sau se ascundea în pămînt, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea după el.

Afară de legea cărnii însă, mai existau sumedenie de alte legi mai mărunte pe care el trebuia să le învețe şi cărora era nevoit să le dea ascultare. Lumea era plină de surprize.

Clocotul vieții din el, freamătul muşchilor săi însemnau fericire fără sfîrşit. Dobîndirea vînatului însemna să treci prin momente de înfrigurare şi exaltare. Momentele lui de furie ca şi luptele lui însemnau tot atîtea plăceri. Spaima însăşi şi taina necunoscutului îl făceau să simtă că trăieşte.

Dar mai existau şi momente de destindere şi mulțumire. Să ai stomacul plin, să picoteşti alene în bătaia soarelui -toate acestea însemnau o răsplată deplină pentru strădania şi zbuciumul lui, ele însele o răsplată ca manifestări ale vieții, şi viața fiind întotdeauna fericită atunci cînd se realizează pe sine. De aceea, puiul nu se sfădi cu mediul înconjurător potrivnic. Era foarte vioi, foarte fericit şi foarte mîndru de el.

PARTEA a III-a

Capitolul 1

MEŞTERII FOCULUI

Dăduse peste ei pe neaşteptate şi din vina lui. Fusese neprevăzător. Părăsise vizuina şi o luase în jos, spre rîu, să bea apă. Poate că se întîmplase din pricină că nu fusese atent, că nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase toată noaptea după vînat şi abia atunci se trezise.) Lipsa lui de prevedere se datorase poate şi faptului că era atît de obişnuit cu poteca spre baltă; o bătuse adesea şi niciodată nu i se întîmplase nimic.

Aşa că merse la vale, trecînd pe lîngă pinul cel uscat, traversă luminişul şi o apucă printer arbori. Apoi, în aceeaşi clipă, văzu şi adulmecă. In fața lui, şezînd în tăcere, se aflau cinci făpturi cum nu mai văzuse vreodată. Vedea pentru prima oară oameni. Dar, zărindu-l, cei cinci nu săriră în picioare, nu-şi arătară colții şi nici nu mîrîiră. Nu se mişcară, ci rămaseră locului, tăcuți şi parcă prevestind ceva rău.

Puiul nu se mişcă nici el. Toate instinctele lui naturale l-ar fi împins să o ia la goană nebuneşte, dacă nu ar fi încolțit în el brusc, prima oară, un alt instinct.

Îl cuprinse o teamă nespusă, şi senzația copleşitoare a propriei lui slăbiciuni şi nimicnicii îl țintui locului. Ceea ce vedea însemna pentru el putere, forță, ceva cu mult deasupra lui.

Puiul de lup nu văzuse niciodată oameni şi totuşi în ființa lui sălăşluia instinctul existenței omului. Într-un fel nedesluşit, el recunoscuse în om pe animalul care luptase pentru întîietate printre celelalte animale ale wildului. Puiul îl privea pe om nu numai cu ochii lui, ci cu ai tuturor strămoşilor lui – cu acei ochi care încercuiseră în bezna nopții nenumărate focuri de tabără în miez de iarnă, care priviseră, de la o distanță ce ferea de primejdie şi din inima desişurilor, pe ciudatul animal cu două picioare ce domnea peste viețuitoare. Vraja unei moşteniri – alcătuită din teamă şi respect, ce erau născute din lupte de veacuri şi din experiența de generații întregi – puse stăpînire pe puiul de lup. Această moştenire atîrna greu pentru un lup care nu era decît pui. Dacă ar fi fost mai mare, ar fi luat-o la fugă. Dar aşa cum era el, nu făcu decît să se ghemuiască, înlemnit de frică, aproape gata să arate supunerea pe care rasa lui a arătat-o din acea zi în care primul lup a venit să se aşeze la focul omului şi să se încălzească.

Unul din indieni se ridică, veni spre puiul de lup şi se aplecă asupra lui. Puiul se ghemui la pămînt cît putu mai mult. Era necunoscutul care, în cele din urmă, luase formă şi îi apărea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi întinzînd mîna să-l apuce. Părul i se zbîrli fără să vrea; buzele se traseră înapoi, descoperindu-i colții mici. Mîna ce atîrna asupră-i ca un destin rămase în cumpănă şi omul zise rîzînd: „Wabam wabisca ip pit tah” („Ia te uită! Colții albi!”).

Ceilalți indieni rîseră zgomotos, îndemnîndu-l pe om să ridice puiul. Şi pe cînd mîna se lăsa tot mai mult, în pui se dădu o luptă între instincte. Trăia două mari porniri – să cedeze şi să lupte. Pînă la urmă avea să fie un compromis. Le făcu pe amîndouă. Cedă, pînă ce mîna era gata să-l atingă. Apoi angajă lupta: colții îi fulgerară într-o muşcătură, înfigîndu-se în mînă. În clipa următoare primi o lovitură în cap care îl trînti la pămînt. Îi pieri orice chef de luptă. Tinerețea şi instinctul supunerii puseră stăpînire pe el. Se aşeză cîineşte, scîncind. Dar omul pe care-l muşcase de mînă era supărat. Puiul primi o lovitură în cealaltă parte a capului, după care se ridică şi chelălăi mai tare ca oricînd.

Cei patru indieni rîseră zgomotos; pînă şi omul care fusese muşcat izbucni în rîs. Făcură cerc în jurul lui rîzînd, pe cînd el se tînguia de groază şi durere. Şi în timp ce se petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii auziră şi ei. Puiul însă ştia ce e şi, cu un ultim chelălăit prelung -mai mult de triumf decît de durere – încetă să mai scoată vreun zgomot, aşteptînd venirea mamei, a crudei şi neîmbînzitei lui mame, care lupta şi ucidea totul şi părea mereu neînfricată. Lupoaica alerga mîrîind. Auzise strigătul puiului ei şi venea în goană să-l scape.

Sări în mijlocul lor: chinuita şi bătăioasa ei maternitate n-o făcea să fie prea plăcută la vedere. Puiul se simți bine văzîndu-i furia protectoare. Scoase un mic scîncet de bucurie, sărindu-i în întîmpinare, în timp ce animalele-oameni se dădură în grabă cu cîțiva paşi înapoi. Lupoaica aştepta lîngă puiul ei, înfruntîndu-i pe oameni, cu părul zbîrlit şi scoțînd un mîrîit adînc din gîtlej.

Avea o expresie răutăcioasă şi schimonosită amenințător – chiar şi nasul i se încrețise de la vîrf şi pînă la ochi de grozav ce mîrîia. Apoi, unul din oameni scoase un strigăt: „Kiche!” Era o exclamație de surprindere. Puiul simți că mama lui se face mică la auzul acestui strigăt.

„Kiche!” strigă omul din nou, de astă dată cu asprime şi cu autoritate.

Apoi puiul o văzu pe mama lui, lupoaica neînfricată, ghemuindu-se jos, pînă ce burta îi atinse pămîntul, chelălăind, dînd din coadă şi făcînd semne de împăciuire. Puiul nu putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl năpădi iarăşi. Instinctul nu-l înşelase. Mama lui o dovedise. Se supusese şi ea animalelor-oameni.

Omul care vorbise se îndreptă spre lupoaică. Îi puse mîna pe cap şi ea se ghemui mai mult, şi nici nu muşcă, nici nu mîrîi măcar. Ceilalți oameni se apropiară, făcînd roată în jurul ei, punînd mîna pe ea, lucru pe care lupoaica nu-l primi cu duşmănie. Oamenii erau foarte agitați şi scoteau multe zgomote din gură. Aceste zgomote nu arătau să fie vreun pericol – stabili puiul pe cînd se ghemuia lîngă mama lui, mai zburlindu-se cîteodată, dar dîndu-şi toată silința să fie cît mai supus.

– Nu este ciudat – grăi un indian. Tatăl ei a fost lup. E adevărat că mama ei a fost cățea; n-o lega oare fratele meu în pădure la fiecare trei nopți în vremea împerecherii? Aşa că tatăl lui Kiche a fost lup.

– Castor Cenuşiu, e un an de cînd a fugit – începu al doilea indian.

– Nu e ciudat, Limbă de Somon – răspunse Castor Cenuşiu. Era pe vremea foametei şi carne pentru cîini nu se găsea.

– A trăit printre lupi – zise al treilea indian.

– Aşa s-ar părea, Trei Acvile – răspunse Castor Cenuşiu, punînd mîna pe pui – şi ăsta este dovada.

Puiul mîrîi puțin la atingerea mîinii şi aceasta se retrase ca să-l lovească. Puiul însă îşi acoperi colții şi se lăsă, supus, în timp ce mîna care veni din nou îl scarpină după urechi, apoi în sus şi în jos pe spate.

– Asta este dovada – urmă Castor Cenuşiu. De bună seamă, Kiche e mama lui. Dar tatăl lui a fost lup, aşa că în el e puțin cîine şi mult lup. Colții îi sunt albi şi Colț Alb să-i fie numele. Am zis. Este cîinele meu. N-a fost Kiche cîinele fratelui meu? Şi n-a murit fratele meu?

Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zăcea şi aştepta. O vreme, animalele-oameni îşi continuară zgomotele lor din gură. Castor Cenuşiu scoase un cuțit dintr-o teacă ce îi atîrna pe după gît, intră în desiş şi tăie un băț. Colț Alb îl urmărea cu privirea. Omul crestă bățul la cele două capete şi în crestături strînse nişte curele din piele netăbăcită. O curea o legă în jurul gîtului lui Kiche. Apoi o duse spre un puiet de pin, în jurul căruia legă cealaltă curea.

Colț Alb o urmă şi se întinse lîngă ea. Mîna lui Limbă de Somon veni spre el şi-l dădu pe spate.

Kiche privea îngrijorată. Colț Alb simți din nou că i se face frică. Nu-şi putu stăpîni cu totul un mîrîit, dar nu făcu nici o încercare să muşte. Mîna cu degetele încovoiate şi răsfirate îl mîngîie jucăuşă pe burtă, rostogolindu-l pe o parte şi pe alta. Aşa cum zăcea el acolo pe spate, cu picioarele în sus, arăta caraghios şi stîngaci. Şi pe deasupra, era o poziție care îl făcea să fie atît de neputincios, încît întreaga fire a lui Colț Alb se revoltă. Nu putea face însă nimic pentru a se apăra.

Dacă acest animal-om ar fi vrut să-i facă vreun rău, Colț Alb ştia că n-ar fi putut scăpa. Cum ar fi putut să sară în lături cînd stătea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl făcu să-şi stăpînească frica şi se mulțumi să mîrîie încet. Nu-şi putuse opri acest mîrîit, dar nici animalul-om nu-l lovi în cap supărat. Ba mai mult încă, oricît de ciudat ar părea, Colț Alb încercă o neînțeleasă senzație de plăcere cînd mîna îl scarpină în sus şi în jos. Cînd îl rostogoli pe o parte, încetă cu totul să mai mîrîie, apoi, cînd degetele îl ciupiră de capătul de jos al urechii, senzația plăcută crescu; iar cînd, după ce-l mîngîie şi îl scărpină pentru ultima oară, omul îi dădu pace şi plecă, lui Colț Alb îi pierise orice urmă de frică. Avea să mai cunoască de multe ori frica în relațiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn că în cele din urmă se va întovărăşi cu omul, fără să-i fie teamă.

După un timp, Colț Alb auzi zgomote ciudate apropiindu-se. Le clasifică cu repeziciune, deoarece le recunoscu numaidecît că sunt zgomote făcute de animalul-om. Trecură cîteva clipe şi întregul trib înşirat pe potecă pornise la drum. Erau mai mulți bărbați, multe femei şi copii, în total patruzeci de suflete, cărînd cu toții din greu lucruri de-ale taberei. Erau şi mulți cîini; iar aceştia, cu excepția cățeluşilor tineri, purtau şi ei poveri. Pe spate, în saci legați strîns pe dedesubt, cîinii duceau lucruri ce cîntăreau între douăzeci şi treizeci de pfunzi.

Colț Alb nu mai văzuse niciodată cîini, dar la vederea lor îşi dădu seama că sunt la fel cu el, deosebiți doar întrucîtva. Aceştia însă dădură dovadă că nu se deosebeau prea mult de lup cînd îl descoperiră pe pui şi pe mama lui. Dădură năvală stîrnind mare larmă. Colț Alb se zbîrli, mîrîi şi hăpăi înaintea valului de cîini care se apropiau cu boturile deschise; şi căzut sub ei, simți în trup tăietura ascuțită a colților, muşcînd şi sfîşiind el însuşi picioarele şi burțile de deasupra-i. Se iscase mare larmă. Mai putu să audă şi mîrîitul lui Kiche în timp ce lupta pentru el, precum şi strigătele animalelor-oameni, loviturile de bîtă date în trupuri şi chelălăitul de durere al cîinilor loviți.

Nu trecură decît cîteva secunde pînă ce se ridică. Văzu animalele-oameni gonind cîinii cu bîta şi cu pietre, apărîndu-l şi scăpîndu-l de colții cruzi ai celor ce erau la fel cu el şi totuşi oarecum deosebiți. Şi deşi nu avea cum să poată concepe limpede un lucru atît de abstract cum este dreptatea, simți totuşi, în felul lui, dreptatea animalelor-oameni şi îi cunoscu drept ceea ce erau – făuritori de lege şi executorii ei. Îşi mai dădu seama de puterea cu care aplicau ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le întîlnise vreodată, ei nu muşcau şi nici nu înhățau cu gheara. Ei îşi întăreau puterea vie cu puterea lucrurilor neînsuflețite, şi aceste lucruri neînsuflețite le împlineau porunca. Astfel, bețe şi pietre, mînuite de aceste ființe ciudate, zburau prin aer ca nişte făpturi vii, pricinuind lovituri dureroase cîinilor.

Pentru mintea lui, aceasta era o forță neobişnuită, o putere de neînțeles, supranaturală, o putere ca aceea a zeilor. Prin însăşi natura lui, Colț Alb nu putea şti nimic despre zei; în cel mai bun caz putea şti că există lucruri care erau dincolo de înțelegerea lui; dar mirarea şi teama față de aceste animale-oameni semăna oarecum cu mirarea şi teama omului la vederea vreunei făpturi cereşti, pe un vîrf de munte, zvîrlind trăsnete din amîndouă mîinile asupra unei lumi uluite.

Ultimul dintre cîini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colț Alb îşi linse rănile şi cugetă asupra acestei prime experiențe a cruzimii de haită şi asupra cunoştinței pe care o făcuse cu haita.

Nu visase vreodată că seminția lui era alcătuită din mai mulți decît din chiorul, mama lui şi el. Ei alcătuiau un soi aparte, şi aici descoperise deodată multe alte făpturi care erau vădit la fel cu el. Simți atunci o ciudată subconştiență că aceştia, care îi semănau, dăduseră năvală peste el încercînd să-l extermine. Se mai înciuda şi că mama lui era legată de un băț, chiar dacă acest lucru îl făcuseră animalele-oameni, care erau superioare. Mirosea a cursă, a robie. Totuşi despre cursă şi robie nu ştia nimic. Moştenise libertatea de a rătăci, de a goni şi de a se întinde pe jos, oricît ar fi vrut; şi acum, această libertate îi era încălcată.

Mişcările mamei lui se mărgineau la spațiul pe care i-l îngăduia lungimea unui băț, şi de lungimea aceluiaşi băț era şi el îngrădit, pentru că nu se simțea încă în stare să se dezlipească de lîngă mama lui.

Treaba asta nu-i plăcea. Şi nu-i plăcu nici cînd animalele-oameni se ridicară pornind-o la drum, deoarece un animal-om, mic de stat, apucă celălalt capăt al bățului şi o trase pe Kiche, captivă, în urma lui, iar după Kiche venea el, Colț Alb, foarte tulburat şi necăjit de această aventură în care nimerise.

O luară în josul văii rîului, mult mai departe decît ajunsese vreodată Colț Alb, pînă ce dădură de capătul ei, în locul acela unde rîul se vărsa în fluviul Mackenzie. Aici -unde canoele erau puse la adăpost cocoțate pe nişte pari, şi unde erau rasteluri pentru uscarea peştelui – se instala tabăra; şi Colț Alb privi într-acolo uluit. Convingerea superiorității acestor animale-oameni creştea în el clipă de clipă; o vedea în puterea lor asupra tuturor acestor cîini cu colți ascuțiți. Respirau forță. Dar pentru puiul de lup mai grozavă era puterea lor asupra celor neînsuflețite, capacitatea lor de a transmite mişcare lucrurilor nemişcate, de a schimba însăşi fața lumii. Mai ales acest lucru îl tulbura în mod deosebit.

Construirea unor schelete din nişte pari îi atrase luarea-aminte; totuşi nu reprezenta în sine ceva atît de deosebit, deoarece era făcut de aceleaşi făpturi care aruncau bețe şi pietre la distanțe mari. Dar cînd aceste schelete, acoperite cu scoarțe şi piei, se prefăcură în tipii8, Colț Alb rămase uluit. Masa lor uriaşă îl impresiona. Se înălțau în juru-i de pretutindeni, aidoma unor monstruoase forme vii ce creşteau repede. Ocupau mai toată circumferința pe care o cuprindeau cu privirea. Ii era teamă de ele. Se profilau sinistru deasupra lui; şi cînd adierea le clătina, imprimîndu-le uriaşe mişcări, el se chircea de frică, cu ochii neîncrezători ațintiți asupră-le, gata să sară în lături dacă acestea ar fi încercat să se năpustească asupra lui.

Curînd însă îi pieri toată frica ce o avea față de tipii. Văzu cum femeile şi copiii intrau şi ieşeau nevătămați, îi văzu şi pe cîini încercînd adesea să intre, fiind alungați cu ocări şi pietre. Într-un răstimp plecă de lîngă Kiche şi se tîrî cu luare-aminte spre peretele tipiei celei mai apropiate. Îl împingea curiozitatea creşterii – nevoia de a învăța, de a trăi şi de a face toate acele lucruri care îi serveau drept experiență. Ultimii centimetri pînă la peretele tipiei îi străbătu tîrîndu-se cu o încetineală obositoare şi cu mare grijă. Întîmplările din acea zi îl făcuseră să se aştepte ca necunoscutul să se mai manifeste în chipurile cele mai; uluitoare şi de necrezut. În cele din urmă, nasul atinse pînza tipiei. Aşteptă. Nu se întîmplă nimic. Apoi mirosi ciudata țesătură, îmbibată cu miros de om. O apucă cu colții şi trase încet. Nu se întîmplă iarăşi nimic, deşi părțile alăturate ale tipiei se mişcară. Trase mai tare. Pînza se mişcă şi ea mai tare. Era minunat. Trase şi mai tare, o dată şi încă o dată, pînă ce întreaga tipie începu să se clatine. Un țipăt ascuțit al unei squaw dinăuntru îl făcu s-o tulească degrabă spre mama lui. Dar din acea clipă nu se mai sperie de grupul de tipii care se profilau în zare.

O clipă mai tîrziu plecă din nou de lîngă mama lui. Bățul ei era legat de un țăruş înfipt în pămînt şi nu-l putea urma. Un cățeluş ceva mai mare şi mai vîrstnic decît el se apropie încet, cu un aer îngîmfat şi războinic. Numele acestui cățeluş – după cum avea să audă mai tîrziu Colț Alb – era Lip-Lip. Era un cățeluş ce căpătase o experiență în luptele cu alți căței şi părea fanfaron.

Lip-Lip era de aceeaşi speță cu Colț Alb, dar, fiind un cățelandru, nu părea periculos, aşa încît Colț Alb se pregăti să-l primească prietenos. Cînd însă străinul începu să păşească țeapăn, arătîndu-şi colții, Colț Alb înțepeni şi el şi, la rîndu-i, îi arătă colții. Îşi dădură ocol pe jumătate, măsurîndu-se unul pe altul, mîrîind şi zbîrlindu-se. Treaba asta dură cîteva minute şi lui Colț Alb începu să-i facă plăcere de parcă ar fi fost o joacă. Dar Lip-Lip sări deodată deasupra lui cu o iuțeală puțin obişnuită, îl muşcă cu putere şi se dădu înapoi. Simți muşcătura în umărul ce-i mai fusese o dată rănit de rîs şi-l duru adînc, pînă la os. Surprinderea şi durerea îl făcură pe Colț Alb să chelălăiască, dar în clipa următoare se năpusti furios asupra lui Lip-Lip, muşcîndu-l cu patimă.

Lip-Lip trăise însă în tabără şi luase parte la multe bătălii de-ale cățeilor. Colțişorii lui ascuțiți îl încercară pe noul venit de trei ori, de patru ori, de şase ori, pînă ce Colț Alb, gemînd fără ruşine, se refugie lîngă maică-sa, căutînd apărare. Era prima din multele bătălii pe care avea să le dea cu Lip- Lip, pentru că de la bun început au fost duşmani, născuți să fie aşa, cu firi sortite mereu să se ciocnească.

Kiche îl linse mîngîietor, încercînd să-l facă să rămînă lîngă ea, dar curiozitatea lui era nesfîrşită, şi cîteva clipe mai tîrziu o porni într-o nouă căutare. Dădu peste unul din animalele-oameni, Castor Cenuşiu, care sta pe vine şi făcea ceva cu nişte bețe şi muşchi uscat, împrăştiate în fața lui pe pămînt. Colț Alb se apropie şi începu să-l urmărească. Castor Cenuşiu scoase din gură nişte sunete pe care el, nesocotindu-le potrivnice, se apropie şi mai mult.

Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenuşiu bețe şi crengi. Fără îndoială că era o treabă însemnată. Colț Alb deveni atît de curios, încît se apropie pînă ce atinse genunchiul lui Castor Cenuşiu, uitînd că acesta era un animal-om grozav. Deodată zări ceva ciudat, ca o ceață începînd se crească din bețe şi din muşchi sub mîinile lui Castor Cenuşiu. Apoi, chiar printre bețe, se ivi ceva viu, ceva care se încolăcea şi se întorcea şi care avea o culoare la fel cu a soarelui de pe cer. Colț Alb nu ştia nimic despre foc. Îl atrăgea însă tot aşa cum lumina din gaura vizuinii îl atrăsese cînd nu era decît un pui. Făcu alți cîțiva paşi, tîrîndu-se spre flacără. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind la el şi pricepu că nici sunetul acesta nu-i era potrivnic. Apoi nasul lui atinse focul şi în aceeaşi clipă îşi scoase micuța lui limbă, întinzînd-o spre el.

O clipă rămase paralizat. Necunoscutul, care pîndea în mijlocul betelor şi muşchiului, îl apucase cu cruzime de nas. Se tîrî înapoi, izbucnind într-o explozie înnebunită de scîncete. La auzul acestora Kiche, priponită de bățul ei, începu să se zbată, să mîrîie şi să se înfurie teribil că nu-i putea veni în ajutor. Dar Castor Cenuşiu izbucni în hohote de rîs, lovindu-şi coapsele şi povesti întregii tabere pățania, pînă ce toți începură să rîdă în hohote. Colț Alb însă se aşeză cîineşte şi începu să plîngă, să plîngă – o ființă mică şi părăsită, vrednică de milă în mijlocul animalelor- oameni.

Era cea mai mare suferință pe care o cunoscuse vreodată. Şi nasul şi limba îi fuseseră pîrlite de vietatea aceea de culoarea soarelui, care crescuse sub mîinile lui Castor Cenuşiu. Plînse şi plînse fără întrerupere, şi fiecare scîncet de-al lui era salutat cu hohote de rîs de animalele-oameni. Încercă să-şi aline durerea de la nas cu limba, dar şi limba îi era arsă, şi cele două suferințe alăturate îl făceau să sufere şi mai mult, aşa că plînse mai departe, mai disperat şi mai descurajat ca oricînd.

Apoi îl cuprinse ruşinea. Cunoscu rîsul şi înțelesul lui. Nu ne este dat nouă să ştim cum ajung unele animale să cunoască rîsul şi să-şi dea seama cînd se rîde de ele; dar tocmai în felul acesta află şi Colț Alb ce e rîsul. Se ruşină că animalele-oameni rîdeau de el. Se întoarse şi o luă la fugă, nu din cauza suferinței pricinuite de foc, ci a rîsului care-i răzbise chiar mai adînc în suflet, rănindu-l. Şi se refugie la Kiche – care şedea cuprinsă de furie la capătul bățului, de parcă ar fi fost un animal turbat – Kiche, singura făptură din lumea asta care nu rîdea de el.

Se însera şi apoi se lăsă noaptea, iar Colț Alb zăcea lîngă mama lui. Nasul şi limba îl mai dureau, dar pe el îl frămînta un necaz mai mare. Îi era dor.

Simțea un gol, nevoia de linişte şi de pacea rîului şi a văgăunii de acolo, de pe povîrniş. Viața devenise prea populată. Erau atît de multe animale-oameni, bărbați, femei şi copii, care făceau zgomot şi se ciorovăiau. Mai erau şi cîinii care se hărțuiau veşnic şi se hîrjoneau între ei, provocînd atîta larmă şi nelinişte. Singurătatea odihnitoare a vieții cunoscute de el pînă atunci se dusese. Aici, chiar şi aerul fremăta de viață. Bolborosea şi bîzîia fără întrerupere. Schimbîndu-şi necontenit intensitatea şi variind brusc tonurile, îi călca pe nervi şi-i chinuia simțurile, enervîndu-l, neliniştindu-l şi hărțuindu-l cu necontenita amenințare a întîmplării.

Urmări animalele-oameni mergînd de colo-colo şi în jurul taberei. Colț Alb privea animalele-oameni oarecum în felul în care oamenii îi privesc pe zeii pe care şi-i făuresc. Erau făpturi superioare, adevărați zei. Pentru mintea lui slabă, ei erau făcători de minuni, precum zeii, în ochii oamenilor. Erau făpturi superioare, posedînd tot felul de forțe necunoscute şi de necrezut, stăpînitori ai celor însuflețite şi neînsuflețite, făcîndu-le pe cele mişcătoare să-i asculte şi dînd mişcare celor nemişcate, făcînd să se nască viață, o viață de culoarea soarelui şi muşcătoare, alcătuită din muşchi şi lemn mort. Erau meşterii focului! Erau zei!

 

Capitolul 2

ROBIA

Zilele erau pline de experiențe pentru Colț Alb. Pe cînd Kiche stătea legată de băț, el gonea prin toată tabăra, cercetînd, căutînd şi învățînd. Află repede multe din rînduielile animalelor-oameni, dar obişnuința nu-l făcu să-i disprețuiască. Cu cît îi cunoştea mai bine, cu atît ei îşi apărau mai mult superioritatea, cu atît îşi desfăşurau mai mult misterioasele lor forțe şi îşi arătau mai vîrtos asemănarea cu zeii.

Omului îi fusese dată adesea durerea de a-şi vedea zeii răsturnați şi altarele sfărîmate; dar lupul şi cîinele sălbatic care veniseră să se ghemuiască la picioarele omului n-au încercat niciodată această durere. Spre deosebire de om – ai cărui zei sunt nevăzuți şi închipuiți, fumuri şi neguri ale minții, ce se feresc de haina realității, fantome rătăcitoare ale bunătății şi puterii, pătrunderi ale eului în domeniul spiritului – lupul şi cîinele sălbatic care vin la foc îşi găsesc zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipăit, ceva ce ocupă un loc în spațiu şi are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini menirea şi existența. Nu e nevoie de nici o strădanie pentru a crede în asemenea zei; nici un efort de voință nu te-ar putea face să-ți pierzi credința într-un asemenea zeu. Nu există altă cale. Iată-l stînd în două picioare, cu o bîtă în mînă. Cu o forță nesfîrşit de mare, pătimaş şi mîniat, îndrăgostit, dumnezeire, mister şi forță, toate învăluite în carne ce sîngerează cînd e sfîşiată şi care e bună de mîncat ca orice carne.

Aşa s-a întîmplat şi cu Colț Alb. Animalele-oameni erau fără îndoială zei, zei de care n-ai cum să scapi. Tot aşa cum mama lui, Kiche, le arătase supunere cînd o strigaseră pentru prima oară pe nume, la fel începu şi el să li se supună. Le făcea loc să treacă, ca un drept neîndoielnic al lor. Cînd umblau, se dădea la o parte din calea lor. Cînd îl chemau, venea. Cînd îl amenințau se ghemuia. Cînd îi porunceau să plece, o tulea degrabă. Pentru că în spatele oricărei dorințe de-a lor stătea forța, care le întărea dorința, forța care lovea, care se manifesta prin lovituri şi bîte, prin pietre ce zburau şi prin lovituri usturătoare de bici.

Le aparținea şi el, aşa cum le aparțineau toți cîinii. Zeii aceştia îi porunceau ce trebuie să facă. Ei aveau dreptul să-i stîlcească şi să-i calce în picioare trupul sau să-i arate milă. Aceasta a fost o lecție pe care şi-a însuşit-o cu iuțeală. I-a venit greu pentru că era împotriva pornirilor bine dezvoltate şi precumpănitoare ale ființei lui; dar, deşi nu învăța cu plăcere această lecție, o învăță totuşi şi, fără să-şi dea seama, în cele din urmă se acomoda.

Îşi încredință astfel soarta în mîinile altora, trecîndu-le şi răspunderile vieții lui. Acest lucru era în sine o compensație, pentru că întotdeauna e mai uşor să te sprijini pe altul decît să fii singur. Dar această dăruire de sine – cu trup şi suflet -animalelor-oameni nu se petrecu într-o singură zi. Puiul de lup nu se putu lepăda repede de moştenirea sălbatică şi de amintirile wildului. Erau zile cînd se țîra la marginea pădurii şi stătea ascultînd ceva care îl chema într-acolo, departe. Şi de fiecare dată se întorcea, plin de neastîmpăr şi îndoială şi începea să geamă încet şi cu mult dor lîngă Kiche şi să-i lingă botul cu limba, nerăbdător şi cercetător.

Colț Alb învăță repede rînduielile taberei. Cunoscu nedreptatea şi lăcomia cîinilor mai bătrîni cînd i se arunca de mîncare: carne sau peşte. Ajunse să ştie că oamenii erau mai drepți, copiii mai cruzi şi femeile mai blînde şi mai dispuse să-i arunce o bucată de carne sau un os, şi după două sau trei pățanii neplăcute cu mamele cățeluşilor tineri, îşi dădu seama că întotdeauna era mai bine să le lase în pace, să se țină cît mai departe de ele şi chiar să le ocolească ori de cîte ori le vedea venind.

Amărăciunea vieții lui era însă Lip-Lip. Mai mare, mai vîrstnic şi mai puternic, Lip-Lip şi-l alesese pe Colț Alb drept țintă specială a persecuției lui. Colț Alb era destul de dispus să lupte, dar Lip-Lip îl depăşea. Adversarul lui era prea mare. De aceea devenise visul urît şi plin de spaime al vieții lui. De cîte ori se aventura departe de mama lui, tiranul îşi făcea apariția negreşit, mergînd pe urmele lui, mîrîind, lovindu-l şi pîndind prilejul cînd nici un animal-om nu se află prin apropiere, ca să se năpustească asupra lui şi să-l silească să dea lupta. Şi cum Lip-Lip cîştiga întotdeauna, bucuria lui era fără de margini. Îşi făcuse din aceasta cea mai mare plăcere, aşa cum pentru Colț Alb el era cel mai mare chin.

Colț Alb nu se lăsă însă intimidat. Deşi el avea de suferit cel mai mult şi de fiecare dată ieşea bătut, moralul rămînea neştirbit. Totuşi aceste bătăi avură şi o consecință dăunătoare. Deveni răutăcios şi posac. De felul lui era sălbatic, dar din pricina acestor nesfîrşite persecuții deveni şi mai sălbatic. Voioşia, zburdălnicia de cățel abia de se mai vedeau. Nu se mai juca şi nu se mai hîrjonea cu ceilalți căței din tabără. Nu i-ar fi dat voie Lip-Lip. În clipa în care Colț Alb apărea lîngă ei, Lip-Lip se şi năpustea asupra lui, terorizîndu-l şi chinuindu-l sau încăierîndu-se cu el pînă ce-l punea pe fugă.

Toate întîmplările acestea îl făcură pe Colț Alb să-şi piardă mult din firea lui de cățel şi începu să se poarte ca şi cînd ar fi fost mult mai matur. Cum nu era lăsat să-şi cheltuiască energia la joacă, se închise în sinea lui, ascuțindu-şi mereu mintea. Deveni şiret; avea timp ca să născocească tot felul de şiretlicuri. Împiedicat să-şi primească partea lui de carne şi de peşte atunci cînd se dădea de mîncare tuturor cîinilor din tabără, ajunse un hoț iscusit. Trebuia să scotocească şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui lucru, se dovedea o adevărată calamitate pentru femeile din tabără. Se deprinse repede să se furişeze prin tabără, să fie viclean, să ştie ce se petrece pretutindeni, să vadă şi să audă tot, să judece în consecință şi să găsească cu succes căi şi mijloace de a-l ocoli pe neîmpăcatul lui asupritor.

Persecuția era abia la început cînd, cu multă şiretenie, îi jucă prima festă, cu adevărat mare, căpătînd astfel gustul răzbunării. După cum Kiche, pe cînd mergea cu lupul, ademenise, sortind pieirii cîinii din taberele oamenilor, tot aşa Colț Alb, într-un fel aproape asemănător, îl ademeni pe Lip-Lip în fălcile răzbunătoare ale lui Kiche. Bătînd în retragere din fața lui Lip-Lip, Colț Alb o luă pe căi ocolite care duceau cînd înăuntru, cînd în afara sau în jurul tipiilor taberei. Era un bun alergător, mai iute decît oricare cățel de talia lui şi chiar mai iute decît Lip-Lip. Dar în această cursă de urmărire, el nu fugea pe măsura puterilor lui. Se ținea doar la un salt de urmăritor.

Ațîțat de fugăreală şi de apropierea stăruitoare de victimă, Lip-Lip uită de prevedere şi de locul unde se afla. Cînd îşi dădu seama, era prea tîrziu. łîşnind cu cea mai mare iuțeală de după o tipie, nimeri cu capul înainte peste Kiche, care stătea culcată la capătul bățului de care era priponită. Scoase un chelălăit de spaimă şi fălcile ei răzbunătoare i se încleştară în trup. Kiche era legată, totuşi nu putu să scape de ea prea uşor. Îl buşi la pămînt ca să nu mai poată fugi şi îi sfîşie trupul, împlîntîndu-şi colții în el.

Cînd în cele din urmă izbuti să se rostogolească într-o parte şi să scape de ea, se tîrî ciufulit şi rănit, atît trupeşte cît şi sufleteşte. Părul i se adunase smocuri, smocuri, pretutindeni pe unde colții ei îl împunseseră. Rămase în picioare pe locul unde izbutise să se ridice, deschise gura şi slobozi cu scîncet puternic, prelung, sfîşietor, de cățel. Dar nici măcar acest lucru nu-i era dat să-l sfîrşească. Tocmai la mijlocul urletului, Colț Alb, repezindu-se, îşi înfipse colții într-unui din picioarele dinapoi ale lui Lip-Lip, care nu mai avea chef de luptă şi o tuli fără ruşine, cu victima pe urmele sale, hărțuindu-l tot drumul, pînă la tipia lui. Aci, femeile îi săriră într-ajutor, şi Colț Alb, care venea ca un diavol dezlănțuit, fu gonit în cele din urmă numai datorită bombardamentului cu pietre.

Veni o zi în care Castor Cenuşiu socoti că nu mai e nici un pericol ca Kiche să fugă şi îi dădu drumul. Nespus de mult se bucură Colț Alb de eliberarea mamei lui. O întovărăşi vesel prin tabără şi, atîta timp cît rămase alături de ea, Lip-Lip păstra o distanță respectuoasă. Ba Colț Alb se mai şi zbîrli odată la el şi păşi țanțoş; Lip-Lip se făcu însă că nu ia în seamă provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi fost răzbunarea pe care o dorea, putea să aştepte însă pînă ce-l va prinde pe Colț Alb singur.

În aceeaşi zi, mai tîrziu, Kiche şi Colț Alb rătăciră împreună pe la marginea pădurii de lîngă tabără. Îşi dusese mama într-acolo pas cu pas, şi acum, că se oprise, încerca s-o atragă mai departe. Rîul, vizuina şi codrii tăcuți îl chemau şi ar fi vrut ca ea să-l urmeze. Mai goni cîțiva paşi, se opri şi privi înapoi. Kiche stătea nemişcată. Gemu rugător şi începu să fugă jucăuş încoace şi încolo printre tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se depărtă iarăşi. Kiche tot nu se mişca. Se opri privind-o cu mare atenție şi cu o nerăbdare vădită, dar care se topiră încet atunci cînd ea întoarse capul şi se uită înapoi spre tabără.

Ceva îl chema afară. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi cealaltă chemare, mai puternică, chemarea focului şi a oamenilor – o chemare la care, dintre toate animalele, numai lupului îi fusese dat să răspundă; lupului şi cîinelui-lup, care sunt frați.

Kiche se întoarse şi porni încet spre tabără. Mai puternică decît strînsoarea fizică a bățului era chemarea taberei din sufletul ei. Nevăzuți şi tainici, zeii o țineau strîns în puterea lor şi nu-i dădeau drumul. Colț Alb se aşeză la umbra unui mesteacăn şi scheună încet. Mirosea tare a pin şi mireasma uşoară a pădurii umplea văzduhul, amintindu-i de viața liberă pe care o trăise înainte de zilele robiei. Dar el nu era decît un cățeluş, şi mai puternică decît chemarea omului sau a wildului era chemarea mamei. În fiece clipă a scurtei lui existențe era legat de ea. Nu sosise încă ziua libertății lui. Aşadar, se ridică şi, cu aer nemîngîiat, se înapoie spre tabără, oprindu-se o dată, de două ori, scheunînd şi ascultînd chemarea care încă mai răsuna în adîncurile pădurii.

În wild, vremea şederii mamei cu puiul ei este scurtă; dar sub stăpînirea omului ea este uneori şi mai scurtă. Aşa se petrecură lucrurile cu Colț Alb. Castor Cenuşiu avea de plătit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum în susul rîului Mackenzie pînă la Marele Lac al Sclavilor. O bucată de pînză stacojie, o piele de urs, douăzeci de cartuşe şi Kiche plătiră datoria. Colț Alb văzu cum o urcară pe mama lui într-una din canoele Iui Trei Acvile şi încercă s-o urmeze. Cu o lovitură, Trei Acvile îl aruncă înapoi spre țărm. Luntrea o porni din loc. Colț Alb sări în apă şi înotă după ea, surd la strigătele ascuțite ale lui Castor Cenuşiu care îl chema să se întoarcă, îl uitase chiar şi pe animalul-om, pe zeu, atît de mare îi era spaima că îşi pierde mama.

Dar zeii sunt obişnuiți să li se dea ascultare şi Castor Cenuşiu porni mînios cu o canoe în urmărirea lui. Cînd îl ajunse, se aplecă şi îl trase din apă prinzîndu-l de ceafă. Nu-l lăsă dintr-o dată pe fundul luntrei. łinîndu-l spînzurat cu o mînă, începu să-l bată cu cealaltă. Şi ce mai bătaie! Avea mînă grea. Fiecare lovitură izbea straşnic, şi îi cără o mulțime de lovituri.

Din pricina loviturilor care se revărsau asupra lui cînd dintr-o parte cînd din alta, Colț Alb se legăna încoace şi încolo, ca un pendul dezordonat şi descentrat. Simțămintele pe care le încerca erau felurite. La început păru surprins, apoi îl cuprinse o frică trecătoare şi chelălăi de cîteva ori în timp ce mîna îl izbea. Dar acestei stări îi urmă repede furia. Firea lui liberă se afirma şi Colț Alb îşi arătă colții mîrîind cutezător la zeul mînios. Dar lucrul acesta nu-i folosi decît ca să-l mînie şi mai tare pe zeu. Loviturile căzură mai repede, mai grele, mai dureroase.

Castor Cenuşiu continuă să lovească, iar Colț Alb să mîrîie. Dar lucrurile nu puteau merge aşa, la nesfîrşit. Unul din doi trebuia să cedeze. A cedat Colț Alb. Frica îl cuprinse din nou. Era pentru prima oară cînd încăpuse pe mîna unui om. Loviturile cu bățul sau cu pietre, pe care le suferise întîmplător în trecut, erau mîngîieri pe lîngă ceea ce se petrecea acum. Se prăbuşi urlînd şi chelălăind. O vreme, fiecare lovitură era urmată de un chelălăit, dar frica se prefăcu în spaimă. Şi în cele din urmă, chelălăielile se transformară într-un şir neîntrerupt, fără legătură cu ritmul pedepsei.

În cele din urmă, Castor Cenuşiu îşi potoli mînia. Colț Alb, atîrnînd moale, continua să urle.

Aceasta păru să-l mulțumească pe stăpîn, care îl aruncă cu brutalitate pe fundul luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale. Castor Cenuşiu apucă vîsla. Colț Alb era în drumul lui. Îl lovi sălbatic cu piciorul. În acea clipă, firea liberă a lui Colț Alb scăpără din nou şi puiul îşi înfipse colții în piciorul încălțat cu mocasini. Bătaia primită nu însemna nimic pe lîngă aceea ce o primi acum. Mîna lui Castor Cenuşiu era cumplită, şi tot aşa frica lui Colț Alb. Îl lovea nu numai cu mîna, ci şi cu vîsla aceea tare, de lemn; era numai vînătăi, şi cînd îl aruncă din nou în canoe îl durea tot trupul lui mic. Castor Cenuşiu îl lovi din nou cu piciorul, şi de astă dată nu întîmplător. Colț Alb nu-şi repetă atacul împotriva piciorului. Robia îl mai învățase o lecție. Niciodată, oricare ar fi împrejurarea, să nu cuteze să-şi muşte zeul, care îi era domn şi stăpîn; trupul domnului şi stăpînului era sfînt şi nu trebuia să fie necinstit de colții unuia ca el. Fără îndoială că aceasta era crima crimelor, o ocară ce nu putea fi iertată şi nici trecută cu vederea.

Cînd luntrea ajunse la mal, Colț Alb zăcea scîncind nemişcat, şi aşteptînd voința lui Castor Cenuşiu. Era voința lui Castor Cenuşiu să ajungă la mal, căci îl aruncă acolo, izbindu-l cu putere într-o parte şi lovindu-i iarăşi vînătăile. Se tîrî tremurînd la picioarele lui, cu un geamăt. Lip-Lip, care urmărise întreaga întîmplare de pe mal, se repezi la ei, dîndu-l peste cap şi înfigîndu-şi colții în el. Colț Alb era prea slăbit ca să se apere şi n-ar fi fost bine de ei dacă Castor Cenuşiu nu şi-ar fi repezit piciorul, zvîrlindu-l pe Lip-Lip în aer cu putere, încît acesta se prăbuşi la pămînt la vreo douăzeci de picioare distanță. Se arăta dreptatea animalului-om; şi chiar atunci, în starea jalnică în care se afla Colț Alb simți un mic fior de recunoştință. Şchiopătă supus pe urmele lui Castor Cenuşiu, străbătînd satul pînă la tipie, şi aşa învăță Colț Alb că dreptul de a pedepsi era un lucru pe care zeii şi-l păstrau pentru ei şi nu-l îngăduiau făpturilor mai mici decît ei.

În seara aceea, pe cînd pretutindeni domnea tăcerea, Colț Alb îşi aminti de mama lui şi gemu după ea Gemu însă prea tare şi-l trezi pe Castor Cenuşiu, care îl bătu. După aceasta, ori de cîte ori se aflau zeii pe aproape, se tînguia mocnit. Cîteodată însă, rătăcind singur spre marginea pădurii. Colț Alb îşi dădea frîu liber durerii, plîngînd-o cu gemete şi scîncete puternice.

În această perioadă ar fi putut să plece urechea către amintirile vizuinii şi rîului şi să fugă înapoi în wild. Îl oprea însă amintirea mamei lui. Aşa cum animalele-oameni, atunci cînd vînau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui va reveni şi ea din cînd în cînd în sat. Rămase deci în robie, aşteptînd-o.

Dar această robie nu era cu totul nefericită. Erau şi multe lucruri care îl interesau. Se întîmpla mereu cîte ceva. Lucrurile ciudate pe care le făceau aceşti oameni erau fără sfîrşit şi lui Colț Alb îi trezeau întotdeauna curiozitatea. Pe de altă parte învăța cum să se descurce cu Castor Cenuşiu. Ascultare, ascultare neclintită şi fără abatere, iată ce i se cerea, şi în schimb scăpa de lovituri şi viețuirea îi era îngăduită.

Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvîrlea cîte o bucată de carne şi îl apăra de ceilalți cîini pe cînd o mînca. Şi o asemenea bucată de carne era ceva de preț. I se părea chiar mai de preț – şi nu ştia nici el de ce – decît o duzină de bucăți de carne din mîna unei femei. Castor Cenuşiu nu alinta niciodată şi nici nu mîngîia. Poate că greutatea mîinii lui, poate că dreptatea lui, poate că simpla putere asupra lui şi poate că toate acestea la un loc îl impresionau pe Colț Alb, deoarece se născu între el şi morocănosul lui stăpîn o anumită afecțiune.

Pe nesimțite şi pe ocolite, cu ajutorul bățului, al pietrelor şi al bătăilor cu mîna goală, cătuşele robiei lui Colț Alb se strîngeau. Trăsăturile rasei lui, care la început au făcut posibilă venirea lui la focurile oamenilor, erau trăsături ce puteau fi dezvoltate. Aceste trăsături se dezvoltau în el şi el începu să îndrăgească tot mai mult viața de tabără, aşa plină de necazuri cum era ea. Dar Colț Alb nu-şi dădea seama de aceasta. Simțea doar că-l doare că o pierduse pe Kiche, mijea în el speranța că ea se va întoarce şi mai simțea şi un dor năpraznic pentru viața liberă din trecut pe care o întruchipa ea.

Capitolul 3

PROSCRISUL

Lip-Lip continua să-i amărască zilele lui Colț Alb pînă într-atît, încît îl făcu mai rău şi mai crud decît îi era felul. Sălbăticia făcea parte din structura lui, dar o sălbăticie atît de mare era peste poate. Ajunsese de pomină răutatea lui chiar şi printre animalele-oameni. Ori de cîte ori în tabără se stîrnea agitație şi zarvă, bătaie şi ciorovăială sau vreo femeie se văita că s-a furat vreo bucată de carne, bănuielile cădeau asupra lui Colț Alb şi de obicei chiar aşa era. Nici nu se mai osteneau să caute pricina purtării lui. Veneau doar efectele, şi ele erau rele. Devenise un fățarnic şi un hoț, un încurcă-lume, unul care isca mereu zarvă; şi pe cînd pîndea nişte femei mîniate, fiind cu ochii în patru, gata să se ferească de vreun proiectil aruncat la iuțeală, acestea îi spuseseră în față că e un lup, că nu merita decît ocară şi că o s-o sfîrşească rău.

Se simți un proscris în mijlocul taberei mişunînd de lume. Toți cățeii erau de partea lui Lip-Lip.

Între Colț Alb şi ei era o deosebire. Simțeau poate sămînța sălbatică din el şi instinctiv îi arătau duşmănia pe care cîinele domestic o are pentru lup. Dar oricum ar fi fost, în această persecuție, ei i se alăturară lui Lip-Lip. Şi o dată ce se declarară împotriva lui Colț Alb, găsiră destule motive să continue să i se arate potrivnici. Fiecare în parte şi toți laolaltă îi simțeau din cînd în cînd colții şi, spre cinstea lui, Colț Alb mai mult dădea decît primea. Pe mulți dintre ei îi putea bate cînd se lupta cu fiecare în parte; dar lupta cu cîte unul singur nu prea îi era hărăzită. Începutul unei asemenea lupte era un semnal pentru toți cățeii din tabără să alerge şi să se năpustească asupra lui.

Din această prigonire a haitei învăță două lucruri importante; cum să se ferească într-o luptă de masă dusă împotriva lui şi cum să dea lovituri cît mai dăunătoare şi într-un timp cît mai scurt atunci cînd lupta se ducea în doi. Să te poți ține bine pe picioare în mijlocul unei mase potrivnice ție, este o chestiune de viață şi de moarte, şi lucrul acesta Colț Alb îl învăță din plin. Ajunse aproape ca o pisică în îndemînarea lui de a se ține pe picioare. Chiar cînd cîinii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie dinapoi, fie din lături, şi de era dat înapoi sau într-o parte, azvîrlit în sus sau lunecat pe pămînt, el avea întotdeauna picioarele sub el şi labele în jos, spre țărîna mumă.

Cînd cîinii se încaieră, au obiceiul să facă o introducere la adevărata luptă – să mîrîie, să se zburlească şi să păşească bățoşi. Dar Colț Alb învăță să treacă peste aceste introduceri. Orice întîrziere însemna să-şi ridice împotrivă pe toți ceilalți căței. Trebuia să acționeze iute şi apoi s-o tulească. Astfel învăță să nu-şi trădeze intențiile; se năpustea, muşca şi sfîşia pe loc, fără de veste, înainte ca duşmanul să-l poată întîmpina. În felul acesta pricinuia de la început răni grele. De asemenea învăță cît prețuieşte elementul surpriză. Un cîine luat prin surprindere, cu grumazul despicat sau cu urechea făcută fîşii, înainte de a-şi fi dat seama ce se petrece, era pe jumătate bătut.

Mai mult, era nespus de uşor să dai peste cap un cîine luat prin surprindere; iar un cîine dat peste cap îşi arată întotdeauna, pentru o clipă, partea moale de dedesubtul gîtului – punctul vulnerabil unde trebuia lovit pentru a-i curma viața. Colț Alb cunoştea acest punct. Moştenise învățătura asta de-a dreptul de la şirul de generații de lupi care au vînat. Şi aşa se întîmplă că metoda pe care o folosea Colț Alb cînd lua ofensiva era următoarea: întîi să găsească un cățel singur; al doilea, să-l ia prin surprindere şi să-l dea peste cap; al treilea, să-i înfigă colții în locul moale al gîtlejului.

Nefiind încă destul de dezvoltat, fălcile lui nu erau destul de mari şi nici îndeajuns de puternice, ca atacul dat la gîtlej să fie mortal; dar mulți căței se învîrteau prin jurul taberei cu gîtlejurile sfîşiate, mărturie a intențiilor lui Colț Alb. Şi într-o bună zi, prinzînd pe unul din duşmani singur la marginea pădurii, îl tăvăli de mai multe ori şi, năpustindu-se la gîtlejul lui, izbuti să-i taie vîna mare, lăsînd să i se scurgă viața din trup. În noaptea aceea se făcu mare zarvă. Fusese văzut şi vestea ajunsese la urechile stăpînului cîinelui pe care îl ucisese. Femeile începură să-şi amintească de toate bucățile de carne furate şi nenumărate glasuri mînioase îl asaltară pe Castor Cenuşiu. El păzi însă cu hotărîre uşa tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se împotrivi răzbunării pe care tovarăşii lui de trib i-o cereau.

Colț Alb ajunsese urît de oameni şi de cîini. În această perioadă a dezvoltării lui nu avu nici o clipă de siguranță. Colții tuturor cîinilor, mîinile tuturor oamenilor îl urmăreau. Era primit cu mîrîituri de cei de o seamă cu el şi cu blesteme şi pietre de către zeii lui. Trăia în încordare. Şedea întotdeauna strunit, gata de atac, ferindu-se să nu fie atacat, cu ochii cercetînd să nu fie atins de vreun proiectil picat din senin şi fără de veste, gata să acționeze cu repeziciune şi cu sînge rece, să se năpustească cu colții fulgerînd sau să sară în lături cu un mîrîit amenințător.

Cît despre mîrîit, putea să mîrîie mai straşnic decît oricare cîine, tînăr sau bătrîn, din tabără. Scopul mîrîitului e să previi sau să sperii şi trebuie chibzuință ca să ştii să-l foloseşti. Colț Alb ştia cînd şi cum să-l folosească. Şi în mîrîitul lui, el punea tot ce se putea închipui mai nărăvit, mai rău şi mai cumplit. Cu botul încrețit de spasme continue, cu părul zbîrlit în valuri nesfîrşite, cu limba repezită în afară şi înapoi, ca un şarpe roşu, ținîndu-şi urechile pleoştite, iar ochii scăpărîndu-i de ură, cu buzele încrețite şi strînse, cu colții descoperiți şi cu bale la gură, el putea sili aproape pe oricare atacator să se oprească. Şi o astfel de oprire trecătoare, atunci cînd era luat prin surprindere, îi dădea un răgaz hotărîtor, în care timp putea să se gîndească şi să hotărască ce are de făcut. Dar adesea, o pauză astfel cîştigată se prelungea pînă ce ducea la o oprire totală a atacului. Şi nu puțini erau cîinii mari în fața cărora mîrîitul îi dădea lui Colț Alb posibilitatea să bată în retragere în chip onorabil.

Cum era surghiunit de haită, el o făcea să plătească prin apucăturile lui sîngeroase şi deosebit de eficace, pentru toată persecuția îndurată. Nefiindu-i îngăduit să meargă cu ea, ciudata stare de lucruri făcea ca nici un membru al haitei să nu umble de unul singur. Colț Alb n-ar fi îngăduit. Din pricina tacticii lui, de hărțuială şi pîndă, cățeilor le era frică să umble singuri. Cu excepția lui Lip- Lip, se vedeau siliți să se strîngă laolaltă pentru a se apăra unii pe alții împotriva cumplitului duşman pe care şi-l făcuseră. Un cățel singuratic pe malul rîului era ca şi mort, sau ridica toată tabăra cu urletele sfîşietoare de durere şi deznădejde pe care le scotea fugind de puiul de lup care-l pîndea.

Dar represaliile lui Colț Alb nu încetară nici atunci cînd cățeii învățară bine că trebuie să stea laolaltă. Îi ataca cînd îi vedea singuri, iar ei îl atacau în bandă. Era de ajuns să-l vadă, ca să se năpustească după el. În astfel de împrejurări, sprinteneala lui îl punea la adăpost. Dar vai de cîinele care îşi întrecea tovarăşii într-o asemenea urmărire! Colț Alb învățase să se întoarcă brusc împotriva urmăritorului care fugea în fruntea haitei şi să-l sfîşie înainte ca ceilalți să-l ajungă. Acest lucru se întîmpla foarte adesea, pentru că, odată porniți pe urmele lui, cîinii erau pe cale să-şi uite de ei în toiul fugărelii, în timp ce lui Colț Alb aşa ceva nu i se întîmplase niciodată. Aruncînd din goană priviri în urmă, el era totdeauna gata să-l sucească şi să-l răstoarne pe mult zelosul urmăritor care îşi întrecea tovarăşii.

Cățeii sunt făcuți să se zbenguiască, şi împrejurările îi ajutară să-şi realizeze jocul în această imitație de război. Şi aşa, vînătoarea după Colț Alb ajunse principala lor distracție – o distracție mai ales ucigătoare şi întotdeauna serioasă. Pe de altă parte, fiind cel mai iute de picior, lui Colț Alb nu-i era teamă să se aventureze oriunde. Pe cînd o tot aştepta zadarnic pe mama lui să se întoarcă, nu o dată făcuse haita să-l gonească cu sălbăticie prin pădurile învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul şi lătrăturile îi vesteau prezența ei tot timpul cît el gonea singur, cu paşi catifelați, în tăcere, o umbră mişcătoare printre copaci, tot aşa cum făcuseră şi tatăl şi mama lui. De altfel avea legături mai strînse cu wildul decît ceilalți căței şi cunoştea mai multe din secretele şi şiretlicurile acestuia. Unul din şiretlicurile lui favorite era să-şi piardă urma în apa curgătoare şi apoi să stea culcat în tăcere, într-un desiş apropiat, în timp ce urletele lor buimăcite hăuleau în juru-i.

Urît de ai lui şi de oameni, neîmblînzit şi încolțit fără preget, el însuşi războindu-se fără încetare, Colt Alb se dezvoltă repede şi unilateral. Nu se afla într-un mediu propice pentru blîndețe şi iubire. Nu avea nici cea mai vagă licărire de aşa ceva. Legea pe care o învățase era să dea ascultare celui puternic şi să-l asuprească pe cel slab. Castor Cenuşiu era zeu şi puternic. De aceea Colț Alb îi dădea ascultare. Dar cîinele mai tînăr sau mai mic decît el era slab, ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vădea, aşadar, înclinată spre forță. Pentru a face față primejdiei statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui spre jaf şi apărare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în mişcări decît ceilalți cîini, mai repede de picior, mai iscusit, mai înverşunat, mai mlădios, mai zvelt, cu muşchi şi tendoane de oțel, mai rezistent, mai crud, mai sălbatic şi mai vioi. Trebuia să fie astfel pentru că altminteri n-ar fi putut ține piept şi nici supraviețui mediului potrivnic în care trăia.

Capitolul 4

PÎRTIA ZEILOR

Către toamnă, cînd zilele se scurtează şi cînd în aer începe să se simtă muşcătura gerului, Colț Alb, vrînd să scape din robie, îşi încercă norocul. De cîteva zile domnea mare agitație în sat. Se desfăcea tabăra de vară şi întregul trib, cu mic cu mare, se pregătea să plece la vînătoarea de toamnă. Colț Alb urmărea toate acestea cu ochi nerăbdători, şi cînd tipiile începură să fie strînse iar canoele încărcate la mal, înțelese totul. Canoele plecară şi unele chiar dispărură în josul rîului.

Se hotărî într-adins să rămînă în urmă. Aşteptă prilejul să se furişeze din tabără spre pădure.

Acolo, prin rîul care curgea şi care începuse să-şi țeasă pojghița de gheață, îşi pierdu urma. Se tîrî apoi în inima unui desiş şi aşteptă. Timpul trecea şi Colț Alb dormea cu întreruperi ceasuri de-a rîndul. Într-un timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care îl striga. Se mai auzeau şi alte glasuri. Colț Alb desluşi pe cel al soției lui Castor Cenuşiu, care lua parte la căutarea lui, precum şi pe al lui Mit-sah, fiul acestuia.

Colț Alb tremura de frică şi, deşi simți un îndemn lăuntric să iasă din ascunziş, rezistă totuşi. După un timp, glasurile se stinseră în depărtare şi cîtăva vreme după aceea se țîri afară ca să se bucure de izbînda isprăvii sale. Se lăsa întunericul şi o bucată de vreme zburdă ici şi colo printre arbori, bucurîndu-se de libertate. Apoi, dintr-o dată, îşi dădu seama cît e de singur. Se aşeză jos să cumpănească, cu urechea ciulită la liniştea pădurii care îl tulbura. Faptul că nimic nu se mişca şi că nu se auzea nimic îi sădea în suflet spaima. Simți primejdia care îl pîndea nevăzută şi nesimțită. Era bănuitor față de pîlcurile de arbori ce se profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde tot soiul de primejdii.

Apoi i se făcu frig. Aci nu mai era la adăpostul cald al tipiei, lîngă care să se ghemuiască. Labele îi înghețaseră şi ridică mai întîi o labă dinainte, apoi pe cealaltă. Îşi încovrigă coada stufoasă ca să le acopere şi în aceeaşi clipă avu o vedenie. Nu era nimic ciudat. O înşiruire de imagini-amintiri ce i se întipăriseră în minte. Văzu iarăşi tabăra, tipiile şi strălucirea focului. Auzi glasurile ascuțite ale femeilor, glasul de bas răguşit al bărbaților şi mîrîitul cîinilor. I se făcu foame şi îşi aminti de bucățile de carne şi de peşte care îi erau aruncate. Pe aci nu exista carne şi nici altceva decît o tăcere amenințătoare, care însă nu putea fi mîncată.

Robia îl muiase. Lipsa de răspundere îl slăbise. Uitase să se descurce singur. Noaptea se căsca în jurul lui. Simțurile, obişnuite cu freamătul şi zarva din tabără, cu necontenita ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nu-i rămînea nimic de făcut, nimic de văzut sau de auzit. Se încorda să prindă vreo întrerupere a liniştei şi a nemişcării ce domnea în natură. Simțurile îi erau amorțite de lipsa de activitate şi de sentimentul unui lucru amenințător şi cumplit.

Tresări de spaimă. Ceva uriaş şi fără formă îi gonea pe dinaintea ochilor. Era umbra unui copac aruncată de lună, din fața căreia norii fuseseră măturați. Liniştindu-se, scînci încet; apoi îşi curmă scîncetul, de frică să nu atragă atenția primejdiilor care pîndeau.

Un arbore căruia îi înghețase trunchiul de gerul nopții făcu mare zgomot, chiar deasupra lui; Colț Alb urlă de spaimă. Intră în panică şi o luă la fugă spre sat, înnebunit de groază. Simți o nevoie copleşitoare de a fi apărat şi a se afla în tovărăşia omului. Îi stăruia în nări mirosul fumului de tabără. În urechi îi răsunau cu putere zgomotele şi strigătele din tabără. Ieşi din pădure în luminişul scăldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici beznă. Dar nu văzu nici un sat. Uitase. Satul plecase.

Fuga lui sălbatică se curmă deodată. Nu ştia încotro s-o apuce. Îşi purtă abătut paşii prin tabăra părăsită, mirosind grămezile de gunoi şi resturile împrăştiate de zei. Ar fi fost fericit să audă răpăitul pietrelor aruncate în el de vreo squaw supărată, ar fi fost bucuros ca mîna lui Castor Cenuşiu să se abată mînioasă asupră-i; şi ar fi primit cu plăcere o întîlnire cu Lip-Lip şi întreaga haită laşă care mîrîia.

Ajunse la locul unde se înălțase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeză în mijlocul spațiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndreptă botul spre lună. Gîtlejul îi era chinuit de spasme, gura i se deschise şi, într- un urlet sfîşietor, îşi tîngui toată singurătatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferințele şi necazurile din trecut, precum şi teama de suferințele şi primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese vreodată.

Zorile îi împrăştiară spaima, dar îi sporiră singurătatea. Locul gol, care cu puțin înainte mişuna încă de oameni, îl făcu să simtă şi mai tare singurătatea. Nu zăbovi mult pînă să ia o hotărîre. O apucă repede prin pădure, luînd-o de-a lungul malului, în josul apei. Alergă toată ziua, fără să se odihnească. Părea făcut să gonească fără încetare. Trupul lui oțelit nu cunoştea oboseala, şi chiar cînd aceasta veni, rezistența pe care o moştenise îi dădu putere pentru sforțări fără sfîrşit şi-l ajută să-şi poarte mai departe trupul chinuit.

Prin locurile unde fluviul se izbea de rîpele repezi, el se cățăra pe marile înălțimi din spate. Trecu prin vad sau înot rîurile şi pîraiele ce se vărsau în fluviu. Mergea adesea pe gheața care începea să se formeze pe margini şi nu o dată aceasta se sparse şi trebui să lupte ca să scape cu viață din curentul înghețat. Tot timpul era cu ochii în patru să descopere locul unde pîrtia zeilor ar fi putut părăsi rîul ca s-o pornească spre interior.

Colț Alb era mai inteligent decît media rasei lui; totuşi mintea nu-i devenise pînă într-atît de cuprinzătoare, încît să îmbrățişeze şi celălalt mal al fluviului Mackenzie. Şi dacă pîrtia zeilor a luat- o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a gîndit. Mai tîrziu, după ce va umbla mai mult, va mai creşte, va deveni înțelept şi va ajunge să ştie mai multe despre poteci şi despre rîuri, poate că va izbuti să conceapă şi să întrevadă o asemenea posibilitate. Dar această facultate a minții aparținea încă viitorului. Acum încă alerga orbeşte şi în calculele lui nu intra decît malul de-a lungul căruia se rostogolea la vale fluviul Mackenzie.

Goni toată noaptea, şi în beznă dădu peste tot felul de piedici, trecînd prin întîmplări neplăcute, care îi întîrziau drumul, dar nul speriau. Pînă la jumătatea celei de a doua zile alergă fără întrerupere timp de treizeci de ore, şi muşchii lui de fier începură să se moleşească. Doar rezistența morală îl mai făcea să înainteze. Nu mîncase de patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Băile repetate în apa înghețată îşi făcuseră de asemenea efectul. Blana lui frumoasă era plină de noroi. Pernițele late ale labelor îi erau pline de vînătăi şi sîngerau. Începu să şchiopăteze şi şchiopătatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate aceste nenorociri, cerul se întunecă şi porni să cearnă zăpada – o zăpadă rece, umedă, care se topea, o zăpadă lipicioasă şi lunecoasă care-i ascundea peisajul pe care îl străbătea şi acoperea hîrtoapele, făcîndu-i mersul mai anevoios şi mai dureros.

Castor Cenuşiu voise să-şi aşeze tabăra în seara aceea pe malul drept al fluviului Mackenzie pentru că în direcția aceea avea loc vînătoarea. Dar cu puțin înainte să se lase întunericul, Kloo- kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zărise un elan, venit să se adape pe malul stîng. Şi dacă elanul n-ar fi venit să se adape, dacă Mit-sah n-ar fi cîrmit luntrea din drumul ei din pricina zăpezii, dacă Kloo-kooch n-ar fi descoperit elanul şi dacă Castor Cenuşiu nu l-ar fi răpus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu totul altfel. Castor Cenuşiu nu şi-ar fi aşezat tabăra pe malul stîng al fluviului Mackenzie şi Colț Alb ar fi trecut mai departe, mergînd fie spre moarte, fie să-şi găsească drumul spre frații lui sălbatici şi să ajungă şi el unul din aceştia – lup pînă la sfîrşitul zilelor lui.

Se lăsase noaptea. Zăpada cădea tot mai deasă şi Colț Alb, scheunînd încet, ca pentru sine, poticnindu-se şi şchiopătînd, dădu peste o pîrtie proaspătă în zăpadă. Era atît de proaspătă, încît înțelese pe dată cine o făcuse. Scînci de nerăbdare, o apucă în josul pîrtiei care pornea de la malul fluviului şi se avîntă printre copaci. Zgomotele taberei îi ajunseră la ureche. Zări strălucirea focului, o văzu pe Kloo-kooch, care gătea, şi pe Castor Cenuşiu stînd pe vine şi molfăind o bucată de seu crud. Era carne proaspătă în tabără!

Colț Alb se aştepta să fie bătut. La acest gînd se ghemui şi se zbîrli puțin. Apoi o porni din nou. Îi era teamă şi nu putea să sufere bătaia, pe care ştia că avea s-o capete. Dar mai ştia că va avea parte de plăcerea focului, de apărarea zeilor, de tovărăşia cîinilor, aceasta din urmă o tovărăşie potrivnică, totuşi tovărăşie, şi care îi împlinea instinctul de haită.

Se apropie de lumina focului, tîrîndu-se şi furişîndu-se. Castor Cenuşiu îl văzu şi se opri din mestecat. Colț Alb se furişă, tăvălindu-se în ticăloşia înjosirii şi supunerii sale. Se furişă spre Castor Cenuşiu, înaintînd pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios. În cele din urmă se culcă la picioarele stăpînului, căruia i se încredința cu totul, de bună-voie, cu trup şi suflet. Venise din proprie inițiativă să se aşeze la focul omului şi să fie condus de acesta. Colț Alb tremura, aşteptînd ca pedeapsa să cadă asupra lui. Mîna se mişcă deasupră-i. Fără să vrea, se tîrî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni. Aruncă o privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în două! Castor Cenuşiu îi întindea o bucată de seu! Foarte supus şi oarecum bănuitor, mirosi mai întîi seul şi apoi începu să-l mestece. Castor Cenuşiu porunci să i se aducă carne şi, pe cînd o mînca, îl păzi de ceilalți cîini. După aceea, recunoscător şi mulțumit. Colț Alb se aşeză la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încălzea, clipind şi moțăind liniştit la gîndul că ziua de mînie îl va găsi nu rătăcind abătut peste împăduritele întinderi pustii, ci în tabăra animalelor-oameni, în tovărăşia zeilor, cărora li se dăruise şi de care depindea acum.

Capitolul 5

CONVENłIA

Decembrie trecuse de mult cînd Castor Cenuşiu se aşternu la drum în susul fluviului Mackenzie, însoțit de Mit-sah şi de Kloo-kooch. Una din sănii, trasă de cîinii pe care Castor Cenuşiu şi-i cumpărase sau îi împrumutase, o mîna el. O a doua, mai mică, la care trăgea un atelaj de căței, era mînată de Mit-sah. Părea mai degrabă o jucărie, dar era o plăcere de-a lui Mit-sah, care simțea că începe şi el să facă o treabă de bărbat pe lumea asta. În felul acesta învăța să mîie şi să dreseze cîinii; iar cățeii erau dresați pentru atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru că ducea aproape două sute de pfunzi de echipament şi hrană.

Colț Alb îi văzuse pe cîinii din tabără ostenind în hamuri, astfel că nu prea luă în nume de rău faptul că îl înhămară şi pe el. Îi puseră în jurul gîtului o gură de ham umplută cu muşchi şi legată cu două hamuri de o curea care trecea în jurul pieptului şi peste spate. De această curea era legată funia lungă cu care trăgea Ia sanie. Erau şapte căței în atelaj. Ceilalți se născuseră înaintea lui şi aveau care nouă luni, care zece, pe cînd Colț Alb nu avea decît opt. Fiecare cîine era legat de sanie cu o singură funie. Nu erau două de aceeaşi lungime, iar diferența dintre două funii era egală cu cel puțin lungimea unui trup de cîine. Funiile erau făcute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însăşi nu avea tălpici, era construită din coajă de mesteacăn, iar în față era adusă în sus, ca să nu se afunde în zăpadă. Această construcție îngăduia ca greutatea saniei şi a încărcăturii să fie distribuită pe o suprafață de zăpadă cît mai mare, pentru că zăpada era prăfuită şi foarte afînată. Potrivit aceluiaşi principiu, al aşezării poverii pe o suprafață cît mai largă, la capetele funiilor, cîinii se desfăceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca nici unul să nu calce pe urmele celuilalt.

Formația aceasta în evantai mai avea un tîlc. Funiile de diferite lungimi îi împiedicau pe cîini să- i atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca să poată ataca pe un altul, oricare din cîini ar fi trebuit să se întoarcă spre cel legat de o funie mai scurtă. În acest caz s-ar fi aflat față în față cu cîinele atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel mai mare era că acela dintre cîini care încerca să-şi atace tovarăşul din fața lui trebuia să tragă sania mai repede şi, cu cît sania mergea mai repede, cu atît cîinele atacat fugea la rîndu-i mai repede. Astfel, cîinele din urmă nu putea niciodată să-l prindă pe cel din față. Cu cît fugea mai repede, cu atît cel din față fugea şi el mai repede, şi împreună cu el întregul atelaj. Aşa că sania mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr- un şiretlic omul îşi sporea puterea asupra animalelor.

Mit-sah semăna cu tatăl lui, avînd mult din înțelepciunea gravă a acestuia. În trecut, observase că Lip-Lip îl persecuta pe Colț Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era cîinele altuia şi Mit-sah nu îndrăznise niciodată mai mult decît să-i arunce ca din întîmplare cîte o piatră. Acum însă, Lip-Lip era cîinele lui şi se porni să-şi pună în aplicare planul de răzbunare, înhămîndu-l pe Lip-Lip la capătul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl făcea pe Lip-Lip să fie înaintaş, ceea ce, în aparență, însemna o cinste; în realitate însă îl lipsea de orice cinste şi în loc să fie el tiranul şi stăpînul haitei, era acum urît şi persecutat de aceasta.

Cum gonea la capătul funiei celei mai lungi, cîinii îl vedeau tot timpul înaintea lor. De fapt nu-i vedeau decît coada stufoasă şi picioarele dinapoi care goneau – o privelişte mult mai puțin fioroasă şi înfricoşătoare decît coama-i zbîrlită şi colții care îi străluceau. Şi pe lîngă aceasta, pentru că aşa gîndeau cîinii cînd îl vedeau gonind, le venea şi lor să alerge după el, avînd simțămîntul că fugea dinaintea lor.

În clipa în care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui Lip-Lip, într-o urmărire care ținea cît era ziua de lungă. La început, Lip-Lip era înclinat să se întoarcă împotriva urmăritorilor, apărîndu- şi cu mînie rangul, dar în asemenea împrejurări Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul făcut din mațe de caribu10, lung de treizeci de picioare, silindu-l să renunțe şi să gonească mai departe. Lip-Lip putea să înfrunte haita, nu însă şi biciul acela, şi tot ceea ce îi rămînea de făcut era să-şi țină întinsă funia cea lungă şi să-şi ferească crupa de colții tovarăşilor lui.

Dar în ungherele cele mai tainice ale minții de indian se ascundea o viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a persecutării nesfîrşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriză față de ceilalți cîini. Aceste favoruri treziră în ei invidie şi ură. Mit-sah îi dădu carne de față cu ei şi numai lui; treaba asta îi scotea din fire pe ceilalți. Turbau de furie şi nu îndrăzneau să se apropie la mai mult de o lungime de bici, în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar Mit-sah îl apăra. Dar chiar şi atunci cînd nu- i dădea carne, Mit-sah ținea atelajul la distanță, lăsîndu-l să creadă că îl hrăneşte cu carne pe Lip- Lip.

Colț Alb se puse cu nădejde pe treabă. Străbătuse o cale mai lungă decît ceilalți cîini pînă ce să se supună legiuirii zeilor şi învățase mai cu temei decît ei cît este de zadarnic să te împotriveşti voinței lor. Pe deasupra, persecuția pe care o îndurase din partea haitei îl făcuse să o considere mai puțin însemnată în ordinea lucrurilor şi să-l prețuiască mai mult pe om. Cît priveşte prietenia, învățase să nu depindă de cei de o seamă cu el. Iar pe deasupra, pe Kiche o uitase aproape cu desăvîrşire. Şi singura lui manifestare era devotamentul față de zei, pe care îi încuviințase ca stăpîni. Şi astfel muncea din greu, se deprindea cu disciplina şi era ascultător. Credința şi zelul îi caracterizau truda. Acestea alcătuiesc trăsăturile esențiale ale lupului şi cîinelui sălbatic cînd sunt domesticiți, şi Colț Alb avea aceste trăsături într-o măsură neobişnuită.

Între Colț Alb şi ceilalți cîini exista şi tovărăşie, dar o tovărăşie întemeiată pe bătaie şi duşmănie.

Nu învățase să se joace niciodată cu ei. Ştia doar cum trebuie să lupte, şi acest lucru îl făcea plătindu-le însutit muşcăturile şi semnele pe care i le lăsaseră pe trup în vremea cînd Lip-Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era căpetenie – decît atunci cînd fugea înaintea tovarăşilor lui de la capătul funiei sale, cu sania hurducîndu-se în urmă-i. În tabără se ținea pe lîngă Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo-kooch. Nu cuteza să se aventureze departe de zei, pentru că acum colții tuturor cîinilor îi erau potrivnici, şi sorbi pînă la fund cupa persecuției de care Colț Alb avusese parte odinioară. O dată cu răsturnarea lui Lip-Lip, Colț Alb ar fi putut ajunge căpetenia haitei. Era însă prea morocănos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulțumea doar să-şi burduşească tovarăşii de ham. Altminteri nu le acorda nici o atenție. Se dădeau în lături cînd trecea el şi nu cutezau vreodată, nici chiar cei mai îndrăzneți dintre ei, să-i fure carnea. Dimpotrivă, îşi înfulecau degrabă carnea, de teamă că le-ar putea-o lua el. Colț Alb cunoştea bine legea: asupreşte-l pe cel slab şi dă ascultare celui puternic. El îşi mînca porția de carne cît mai repede, şi apoi vai de cîinele care nu terminase încă! Un mîrîit şi o fulgerare a colților, şi cîinelui aceluia nu-i mai rămînea decît să-şi plîngă mîhnirea la stelele nepăsătoare, în timp ce Colț Alb termina porția pentru el.

Cu toate acestea, în răstimpuri, cîte un cîine se aprindea de revoltă, dar era pe dată înfrînt. Astfel, Colț Alb nu lîncezea niciodată. Era mîndru de izolarea sa în sînul haitei şi adesea lupta să şi-o păstreze. Dar asemenea lupte durau puțin. Era prea iute pentru ceilalți, care se pomeneau spintecați şi sîngerau înainte de a-şi fi dat seama ce se petrecuse. Erau biruiți aproape înainte de a fi început să se bată.

Tot atît de severă pe cît era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina menținută de Colț Alb printre tovarăşii lui. Nu le îngăduia niciodată vreo libertate. Îi silea la un respect neclintit față de el. Între ei puteau să facă orice voiau. Nu-l privea pe el. Îl privea doar să fie lăsat în pace în izolarea lui, să i se facă loc atunci cînd binevoia să treacă printre ei şi să-i fie recunoscută, întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai să fi schițat vreun cîine un pas mai bățos, să fi ridicat din buză sau să-şi fi zbîrlit cît de cît părul, că se şi năpustea asupra lui, nemilos şi crud, convingîndu-l repede că apucase pe o cale greşită.

Era un tiran cumplit. Stăpînirea lui se dovedea dură ca oțelul. Îl apăsa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar trăise el necruțătoarea luptă pentru viață pe vremea cînd fusese pui, cînd mama lui şi el, singuri şi necăjiți, ținuseră piept meleagurilor sălbatice ale wildului şi supraviețuiseră. Şi nu în zadar învățase să păşească supus cînd trecea vreo forță superioară. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei călătorii alături de Castor Cenuşiu, el păşi cu adevărat supus printre cîinii cei mari din taberele celorlalte animale-oameni pe care le întîlniră.

Lunile treceau. Călătoria lui Castor Cenuşiu continua încă. Forța lui Colț Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi părut că dezvoltarea minții lui era aproape deplină. Ajunsese să cunoască în întregime lumea în care trăia. Felul lui de a vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era sălbatică şi brutală, o lume lipsită de căldură, o lume în care mîngîierea, dragostea şi luminoasa gingăşie sufletească nu existau. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un zeu, dar un zeu foarte crud. Colț Alb se arăta bucuros să-i recunoască stăpînirea, dar era o stăpînire bazată pe inteligența superioară şi pe forța brutală. Era ceva în ființa lui Colț Alb, ceva care-l făcea să dorească această stăpînire, pentru că altminteri nu s- ar fi întors din wild – atunci cînd a făcut-o – pentru a se supune. În firea lui existau unele adîncimi care niciodată nu fuseseră explorate. O vorbă bună, o mîngîiere din partea lui Castor Cenuşiu ar fi putut găsi ecou în aceste adîncuri; dar Castor Cenuşiu nu mîngîia şi nici nu rostea vorbe calde. Nu- i stătea în fire. Domnia lui era sălbatică şi el cîrmuia cu asprime, împărțind dreptatea cu o bîtă, pedepsind încălcările prin suferința loviturii şi răsplătind meritul nu cu blîndețe, ci nelovind.

Astfel, Colț Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mîna omului i-ar fi putut-o da. Pe lîngă aceasta, nici nu-i plăceau mîinile animalelor-oameni. Față de ele era binevoitor. E drept că uneori mîinile acestea îi dădeau carne; de cele mai multe ori însă, ele îl loveau. Mîinile erau ceva de care trebuie să te ții departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul de bețe, bîte şi bice, dădeau palme şi lovituri, iar atunci cînd îl atingeau, se pricepeau să-l facă să sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele străine întîlnise mîini de copii şi învățase că ele lovesc cu cruzime. Şi odată, un copil cît o şchioapă, care abia se ținea pe picioare era cît pe-aci să-i scoată un ochi. În urma acestor experiențe deveni bănuitor față de toți copiii. Nu putea să-i sufere în apropierea lui. Cînd veneau spre el, cu mîinile lor amenințătoare, se ridica.

Odată se afla într-un sat de lîngă Marele Lac al Sclavilor cînd, fiindu-i dat să sufere de pe urma mîinilor animalelor-oameni, ajunse să-şi modifice legea pe care o învățase de la Castor Cenuşiu, şi anume că era o crimă de neiertat să muşti un zeu. În satul acela, Colț Alb – după obiceiul tuturor cîinilor din toate satele – o porni după hrană. Un băiețaş tăia mărunt cu o secure nişte carne înghețată de elan. Bucățelele cădeau prin zăpadă. Furişîndu-se într-acolo, în căutare de carne, Colț Alb se opri şi începu să înfulece bucățile. Îl văzu apoi pe băiat cum lăsă securea şi apucă o bîtă zdravănă. Sări într-o parte tocmai la vreme ca să scape de lovitura ce cobora asupra lui. Băiatul îl urmări, iar el, un străin în satul acela, o luă la fugă printre două tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în fața unui mal înalt de pămînt.

Colț Alb nu mai avea nici o scăpare. Singurul drum care îi mai rămăsese trecea printre cele două tipii, dar băiatul îi aținea calea. Stînd cu bîta gata să lovească, el înainta spre prada pe care o încolțise. Colț Alb era furios. Îl înfruntă pe băiat, zbîrlindu-se şi mîrîind, cu simțul dreptății din el batjocorit. Cunoştea legea prăzii. Toate resturile de carne, ca de pildă bucățile înghețate, aparțineau cîinelui care le găsea. Nu greşise cu nimic, nu încălcase nici o lege şi totuşi băiatul se pregătea să-i tragă o chelfăneală. Colț Alb abia îşi dădu seama ce se petrece. Făcu un ocol într-un moment de furie şi atît de repede, încît nici băiatul nu-şi dădu seama. Tot ceea ce ştiu băiatul era că se trezise răsturnat în zăpadă, iar mîna în care ținea bîta îi fusese sfîşiată de dinții lui Colț Alb.

Colț Alb ştia însă că încălcase legea zeilor. Îşi înfipsese colții în carnea sfîntă a unuia dintre ei şi nu se putea aştepta decît la cea mai cumplită pedeapsă. Dădu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui după picioarele lui protectoare, cînd băiatul pe care îl muşcase şi familia acestuia veniră să ceară răzbunare. Plecară însă fără să fi primit satisfacție. Castor Cenuşiu îl apărase pe Colț Alb. Îl apăraseră şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultînd ciorovăiala şi urmărind gesturile furioase, pricepu că fapta pe care-o săvîrşise era îndreptățită. Şi în felul acesta înțelese că existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alți zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia să primească totul, fie că era drept, fie că era nedrept, dar nu era silit să primească nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era dreptul lui să se răzbune, folosindu-şi colții.

Înainte ca ziua să se fi scurs, Colț Alb mai învăță ceva despre această lege. Pe cînd Mit-sah aduna singur lemne de foc în pădure, întîlni pe băiatul care fusese muşcat. Acesta mai era întovărăşit şi de alți băieți. Urmă un schimb de cuvinte aprinse. Apoi toți băieții îl atacară pe Mit- sah. Era vai de el. Loviturile plouau din toate părțile. La început, Colț Alb privi. Găsea că aceasta este o treabă a zeilor şi că nu-l priveşte pe el. Apoi îşi dădu seama că Mit-sah, unul din zeii lui, mănîncă bătaie. Nu dintr-un imbold al rațiunii făcu Colț Alb ceea ce făcu. Un val de furie nebună îl împinse între cei ce se luptau. Cinci minute mai tîrziu peisajul era presărat de băieți care fugeau: mulți lăsau dîre de sînge pe zăpadă, semn că dinții lui Colț Alb nu-şi pierduseră vremea. Cînd Mit- sah îşi povesti pățania în tabără, Castor Cenuşiu porunci să i se dea carne, multă carne, lui Colț

Alb, care, stînd sătul şi somnoros lîngă foc, înțelese că legea şi-a primit confirmarea.

Prin aceste încercări, Colț Alb ajunse să cunoască datoria de a apăra proprietatea. De la apărarea trupului zeului său şi pînă la apărarea bunurilor lui nu era decît un pas, şi acest pas fusese şi el făcut. Ceea ce aparținea zeului său trebuia apărat împotriva întregii lumi – chiar muşcîndu-i pe alți zei. Dar un asemenea act nu numai că era în sinea lui o nelegiuire, ci şi plin de primejdii. Zeii erau atotputernici şi un cîine nu se putea măsura cu ei; totuşi Colț Alb învăță să-i înfrunte, fioros de războinic şi de neînfricat. Datoria trecu peste sentimentul fricii, şi aceia dintre zei care obişnuiau să fure învățară să nu se atingă de avutul lui Castor Cenuşiu.

În legătură cu aceasta, Colț Alb a învățat repede că zeul care fură este de obicei un zeu laş, gata s-o rupă de fugă atunci cînd se dă alarma. A mai învățat că, din momentul cînd el dădea alarma şi pînă ce Castor Cenuşiu sărea în ajutor, trecea foarte puțin timp. Şi a înțeles că nu teama de el, ci de Castor Cenuşiu îl făcea pe hoț să fugă. Colț Alb nu dădea niciodată alarma lătrînd. El nu lătra niciodată. Sistemul lui era să se repeadă de-a dreptul la cel nepoftit şi să-şi înfigă colții în el, dacă putea. Fiind de felul lui morocănos şi singuratic şi neavînd nimic de-a face cu ceilalți cîini, el era deosebit de nimerit să păzească avutul stăpînului său şi în acest scop era încurajat şi dresat de Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colț Alb deveni şi mai crud, mai neîmblînzit şi mai singuratic.

Lunile se scurgeau, întărind tot mai mult convenția dintre cîine şi om. Aceasta era vechea convenție pe care primul lup venit din wild o făcuse cu omul. Şi asemenea tuturor lupilor şi cîinilor sălbatici care i-au urmat şi au făcut şi ei la fel, Colț Alb statornici o învoială, care-l privea doar pe el. Condițiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase îşi dăruia propria-i libertate. Hrană şi foc, apărare şi tovărăşie erau cîteva din lucrurile pe care le primea de la zeu. În schimb păzea avutul zeului, îl apăra, muncea pentru el şi îi dădea ascultare.

Să ai un zeu, înseamnă să ai obligații. Obligațiile lui Colț Alb erau să-şi facă datoria şi să se teamă, dar nu să iubească. Nu ştia ce înseamnă dragostea. Nu o încercase vreodată. Kiche era o amintire îndepărtată. În afară de aceasta, nu numai că părăsise wildul şi propria lui seminție cînd se supusese omului, dar condițiile convenției erau de aşa natură, încît, dacă ar mai fi întîlnit-o vreodată pe Kiche, nu şi-ar fi părăsit zeul ca să plece cu ea. Credința față de om părea o lege a însăşi ființei lui, mai puternică decît dragostea de libertate, de seminție şi rudenie.

Capitolul 6

FOAMETEA

Primăvara era aproape cînd Castor Cenuşiu îşi încheie călătoria lui cea lungă. Era în aprilie, şi în ziua în care intră în satul lor şi fu deshămat de Mit-sah Colț Alb împlini un an. Deşi mai avea mult pînă să fie mare, Colț Alb era cel mai bine dezvoltat cîine de un an din tot satul, în afară de Lip-Lip. Moştenise statura şi forța atît de la tatăl lui, lupul, cît şi de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi cîinii adulți. La trup nu arăta însă prea bine legat! Era zvelt şi lung, iar forța lui – mai mult nervoasă decît masivă. Blana avea adevărata culoare a blănii de lup şi, după toate aparențele, era un adevărat lup. Faptul că dinspre Kiche era pe sfert cîine nu lăsase nici o urmă fizică, deşi în ce priveşte alcătuirea minții, acest lucru îşi pusese pecetea.

Rătăcea prin sat recunoscînd, cu o satisfacție reținută, pe diferiții zei pe care îi cunoscuse înaintea marii călătorii. Apoi erau cîinii, cățeii care creşteau ca şi el şi dulăii care nu mai păreau atît de mari şi de grozavi cum i se întipăriseră lui în minte. De aceea se speria mai puțin decît odinioară şi păşea mîndru printre ei, cu o oarecare nepăsare, ce îi era pe cît de nouă, pe atît de plăcută.

Exista şi Baseek, un cîine bătrîn şi încărunțit, care, pe vremea cînd Colț Alb măsura doar o şchioapă, era de ajuns să-i arate colții, ca să-l facă să se chircească şi să se tîrască cît colo. Baseek îi dovedise lui Colț Alb cît era de neînsemnat şi tot de la el avea să mai afle multe din prefacerile ce se petreceau în făptura lui. Pe cînd Baseek slăbise din pricina vîrstei, Colț Alb se întărise o dată cu tinerețea.

Cu prilejul tăierii unui elan ucis nu de mult. Colț Alb cunoscu noile relații în care se afla cu lumea cîinilor. Căpătase o copită şi o parte din fluierul piciorului, de care atîrna o bucată bună de carne. Retras din focul învălmăşelii celorlalți cîini – ascuns într-un desiş – îşi devora tocmai prada, cînd Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama ce face, îl muşcă pe intrus de două ori şi sări în lături. Baseek rămase surprins de îndrăzneala celuilalt şi de iuțeala atacului. Stătea, uitîndu-se prosteşte la Colț Alb, cu osul crud şi roşu între ei.

Baseek era bătrîn şi ajunsese să cunoască curajul mereu mai mare al cîinilor pe care pînă atunci avea obiceiul să-i terorizeze. Amarnice erau experiențele de felul acesta, pe care le făcea fără să vrea, fiind nevoit pînă în cele din urmă să-şi pună la încercare toată înțelepciunea ca să o poată scoate la capăt. Altădată ar fi sărit la Colț Alb, cuprins de un val de mînie îndreptățită. Dar acum, puterile lui slăbite nu-i îngăduiau o asemenea aventură. Se zbîrli fioros şi privi amenințător pe deasupra osului, la Colț Alb. Trezindu-i-se tot respectul din trecut. Colț Alb păru că se pleacă, se strînge şi se făcu mic, cătînd o cale de a bate în retragere într-un fel nu prea ruşinos.

Dar tocmai aci greşi Baseek. Dacă s-ar fi mulțumit doar să arunce priviri fioroase şi amenințătoare, toate ar fi fost. bune. Gata să se retragă, Colț Alb ar fi plecat lăsîndu-i carnea. Dar Baseek nu aşteptă. Consideră ca şi cîştigată victoria şi făcu un pas înainte, spre carne. În timp ce se pleca neatent s-o miroasă, Colț Alb se zbîrli uşor. Nici chiar atunci n-ar fi fost prea tîrziu pentru Baseek să repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns să stea deasupra cărnii, cu capul ridicat, şi să se încrunte la el şi, în cele din urmă, Colț Alb şi-ar fi văzut de drum. Dar carnea proaspătă îi umplea nările lui Baseek şi lăcomia îl împinse să muşte din ea.

Asta însă era prea mult pentru Colț Alb. La atît de puțin timp după lunile acelea în care îi dominase pe tovarăşii lui de atelaj, îi era cu neputință să rămînă nepăsător, în timp ce altul devora carnea ce îi aparținea. Lovi – după obiceiul lui -fără de veste. După prima muşcătură, urechea dreaptă a lui Baseek era sfîrtecată în fîşii. Şi acesta rămase încremenit în fața iuțelii cu care se petrecură lucrurile. Dar ceea ce urmă fu şi mai dureros şi se succedă cu aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gîtlej. Pe cînd încerca să se ridice, cîinele cel tînăr îi înfipse de două ori colții în umăr. Iuțeala cu care se petrecuseră toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la Colț Alb şi, jignit, clămpăni în gol. În clipa următoare, botul îi era sfîrtecat şi Baseek se trase înapoi dinaintea cărnii, clătinîndu-se.

Roata se întorsese. Colț Alb stătea deasupra osului, zbîrlit şi amenințător, pe cînd Baseek se opri ceva mai departe, gata să bată în retragere. Nu îndrăzni să lupte cu acest cățel iute ca fulgerul şi din nou simți – cu şi mai multă amărăciune – slăbiciunea bătrîneții care se apropia. Încercarea lui de a-şi apăra demnitatea era eroică. Întorcînd calm spatele cîinelui cel tînăr şi osului, ca şi cînd nici unul, nici celălalt n-ar fi fost demni să fie luați în seamă, se îndepărtă păşind țanțoş. Şi nu se opri să-şi lingă rănile sîngerînde pînă ce nu se convinse că nu era văzut.

Pentru Colț Alb, întîmplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine, precum şi o mai mare mîndrie. Păşea mai puțin supus printre cîinii cei vîrstnici; atitudinea lui față de ei era acum mai puțin îngăduitoare. Nu că şi-ar fi dat osteneala să caute pricină. Departe de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea considerație. łinea la dreptul lui de a merge pe propriul său drum, netulburat şi fără să se ferească în lături pentru vreun alt cîine. Trebuia să se țină seamă de el, atîta tot. Nu mai putea fi

desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa cum era soarta cățeilor şi cum continua să fie soarta celor care erau înhămați cu el la acelaşi atelaj. Se dădeau la o parte din drum, făceau loc cîinilor mai mari şi, ori de cîte ori erau siliți de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colț Alb, puțin sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncînd cîte o privire în dreapta sau în stînga, temut şi fioros, depărtat şi străin, era acceptat ca egal printre vîrstnicii care îl priveau uluiți, învățară foarte repede să-l lase în pace, fără să încerce acte de duşmănie sau oferte de prietenie. Dacă îl lăsau în pace, îi lăsa în pace – o stare de lucruri pe care, după cîteva ciocniri, o găsiră ca cea mai de dorit.

Pe la mijlocul verii, Colț Alb avea să trăiască o altă încercare. Mergînd tiptil să cerceteze o altă tipie înălțată la marginea satului în timpul cît el fusese plecat cu vînătorii după elan, dădu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uită la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Kiche. Ea ridică buza, cu vechiul ei mîrîit amenințător. Amintirile lui Colț Alb se limpeziră atunci cu totul. Vremurile uitate, cînd era pui, toate acestea erau legate de mîrîitul atît de cunoscut cu care-l întîmpinase şi acum. Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente intime de odinioară îl copleşiră. Sări spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu colții tăioşi, care-i sfîşiară obrazul pînă la os. Colț Alb nu pricepu. Se dădu înapoi, zăpăcit şi nedumerit.

Dar nu era vina ei. O mamă de lup nu era făcută să-şi amintească de puii ei de acum un an sau mai mult. Aşa că ea nu-şi aminti de Colț Alb. Era un animal străin, un nepoftit; şi puii ei de acum îi dădeau dreptul să nu-i placă o astfel de apariție supărătoare.

Unul din pui se întinse spre Colț Alb. Erau frații lui vitregi, dar nu ştiau acest lucru. Colț Alb adulmecă plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnîndu-i obrazul pentru a doua oară. El se dădu mai înapoi. Toate amintirile de odinioară; toate gîndurile ce se legau de ele se topiră din nou şi reintrară în mormîntul din care fuseseră trezite la viață. O privi pe Kiche cum îşi lingea puiul, oprindu-se în răstimpuri ca să mîrîie la el. În ochii lui ea nu mai prețuia nimic. Învățase să se descurce fără ea. Uitase însemnătatea ei. Nu mai exista nici un loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, după cum nici el nu mai avea loc în ordinea lucrurilor ei.

Stătea încă locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebîndu-se ce se petrece, cînd Kiche îl atacă a treia oară, ca să-l pună pe fugă. Şi Colț Alb îngădui să fie alungat. Era vorba de o femelă din rasa lui, şi o lege a rasei lui făcea ca masculii să nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre această lege, pentru că nu era o generalizare a minții, ceva obținut prin experiența lui. O simți doar ca pe un îndemn lăuntric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct care-l făcuse să urle la lună şi la stele, nopți de-a rîndul şi să se teamă de moarte şi de necunoscut.

Lunile trecură. Colț Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilități, putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul modelează lutul pentru a-i da o formă anume. Astfel, dacă Colț Alb n-ar fi tras niciodată la focul omului, wildul l-ar fi modelat ca pe un adevărat lup. Dar zeii îi dăduseră un alt mediu şi el luă forma unui cîine, care era mai degrabă aceea a unui lup, dar totuşi cîine şi nu lup.

Şi astfel, după cum era lutul firii sale şi influența mediului, caracterul său luă o formă oarecum deosebită. Nu exista nici o ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai singuratic, mai feroce; iar cîinii învățau din ce în ce mai mult că era mai bine să stea pe picior de pace cu el decît pe picior de război, şi Castor Cenuşiu îl prețuia pe zi ce trecea tot mai mult.

Colț Alb, care părea că adună putere în toată ființa lui suferea totuşi de o slăbiciune supărătoare. Nu putea să îndure să se rîdă de el. Ura rîsul oamenilor. N-aveau decît să rîdă între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, şi atunci nu i-ar fi păsat. Dar îndată ce rîsul se întorcea împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplită furie. Din serios, demn şi întunecat cum era, rîsul îl făcea să turbeze de furie, pînă la ridicol. Îl supăra şi îl zdruncina atît de mult, încît ore de-a rîndul se purta ca un diavol. Şi vai de cîinele care în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca să se lege de Castor Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bîtă şi divinitatea. Pe cînd în spatele cîinilor nu era decît întinderea, şi într-acolo fugeau de cîte ori apărea Colț Alb, pe care rîsul oamenilor îl scotea din minți.

În cel de al treilea an al vieții lui, o mare foamete se abătu peste indienii de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii-caribu îşi părăsiră obişnuitele lor poteci. Elani, abia de se zărea cîte unul, iepurii aproape dispăruseră, animalele de pradă pieriseră. Lipsite de hrana cea de toate zilele, istovite de foame, se atacară unele pe altele, devorîndu-se. Supraviețuiră doar cei puternici. Zeii lui Colț Alb vînau dintotdeauna. Cei bătrîni şi slabi pieiră de foame.

Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrană, pentru ca puținul ce-l aveau să poată intra în stomacurile vînătorilor istoviți şi cu ochii înfundați, care băteau pădurile căutînd zadarnic vînat.

Foametea îi împinsese atît de departe pe zei, încît mîncară pielea tăbăcită, moale, a mocasinilor şi mănuşilor lor, în timp ce cîinii îşi mîncară hamurile de pe spate şi chiar bicele. Apoi, cîinii se mîncară între ei, iar zeii îi mîncară pe cîini. Mai întîi fură sacrificați cei mai slabi şi mai nevolnici. Cîinii rămaşi priveau şi înțelegeau. Cîțiva dintre cei mai îndrăzneți şi mai înțelepți părăsiră focurile zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi fugiră în pădure, unde pînă la urmă pieiră de foame sau sfîrtecați de lupi.

În aceste vremuri chinuite, Colț Alb se refugie şi el în codru. Era mai făcut pentru această viață decît restul cîinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele învățate pe cînd fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vînarea viețuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmărind fiece mişcare a veveriței precaute, aşteptînd cu o răbdare la fel de mare pe cît îi era foamea pînă ce veverița se aventura pe pămînt. Dar nici atunci Colț Alb nu se grăbea. Aştepta pînă ce era sigur de lovitură înainte ca veverița să se poată refugia în copac. Atunci şi numai atunci țîşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o iuțeală de necrezut, fără să-şi greşească vreodată ținta – veverița care fugea, dar nu destul de iute.

Oricît de mult succes avea în vînătoarea lui după veverițe, exista însă ceva care-l împiedica să trăiască şi să se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel se văzu forțat să vîneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era atît de aprigă, încă nu se codea cîteodată să scormonească după şoareci, în găurile lor din pămînt. Şi nici nu se dădea înapoi să se bată cu o nevăstuică, tot atît de flămîndă ca şi el, dar adesea mai feroce.

În clipele cele mai grele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu intra în tabără.

Pîndea în pădure, ferindu-se să fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în rarele prilejuri cînd cădea vreo pradă. Jefui pînă şi iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o vreme în care acesta cutreiera pădurea, clătinîndu-se pe picioare, adesea lăsîndu-se jos să se odihnească din pricina slăbiciunii şi a gîfîielii.

Într-una din zile, Colț Alb întîlni un lup tînăr, jigărit, doar piele şi oase, cu încheieturile muiate de foame. De n-ar fi fost el însuşi flămînd Colț Alb ar fi plecat împreună cu lupul sau chiar ar fi intrat în haită alături de frații lui sălbatici. Dar aşa, îl dobori pe lupul cel tînăr, îl ucise şi-l mîncă.

Soarta părea să-l protejeze. Întotdeauna cînd îl încolțea lipsa de hrană, găsea cîte ceva de ucis, iar în timpul cînd era slab, avu norocul să nu dea peste el nici un animal de pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese puteri de pe urma unui rîs din care mîncase două zile, o haită de lupi înfometați dădu peste el. Urmă o goană nebună şi sălbatică, dar el era mai bine hrănit decît ei şi în cele din urmă îi lăsă departe, în urma lui. Şi nu numai că se depărtă de ei, dar făcînd un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pîrtia făcută de el însuşi şi întîlni pe unul din urmăritorii lui istoviți.

Apoi părăsi ținutul şi plecă la drum, spre valea în care se născuse. Aici, în vechea vizuină, o întîlni pe Kiche. După cum îi era obiceiul, părăsise şi ea focurile neospitaliere ale zeilor, întorcîndu- se la vechiul adăpost ca să nască. Cînd apăru Colț Alb, din toți puii ei doar unul mai trăia, şi nici acesta nu mai avea multe zile. Viețile tinere aveau puțini sorți pe o astfel de foamete.

Kiche nu-l primi prea drăgăstoasă pe fiul ei cel mare. Lui Colț Alb însă nu-i păsa. Crescuse mai mare decît mama lui. Aşa că întoarse spatele resemnat şi o apucă în susul apei. Acolo unde rîul se bifurca, o luă spre stînga şi dădu de vizuina rîsului cu care el şi mama lui se luptaseră cîndva. Aici, în vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi.

Pe la începutul primăverii, cînd zilele de foamete erau pe sfîrşite, îl întîlni pe Lip-Lip, care se refugiase şi el în pădure, unde dusese o viață amărîtă. Colț Alb dădu peste el pe neaşteptate. Mergînd în direcții opuse, la poalele unui povîrniş înalt, ocoliră un colț de stîncă şi se găsiră față în față. Se opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară priviri pline de neîncredere.

Colț Alb arăta minunat. Vînătoarea îi fusese spornică şi timp de o săptămînă mîncase pe săturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui pradă. Dar în clipa în care îl văzu pe Lip-Lip, tot părul i se zbîrli pe spate. Se zbîrlise fără să vrea – era în acea stare fizică, care în trecut îi întovărăşea întotdeauna starea de spirit pricinuită de teroarea şi persecuția dezlănțuite împotrivă-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut cînd se zbîrlea şi începea să mîrîie la vederea lui Lip-Lip, se zbîrli şi mîrîi fără să vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. Făcu repede şi desăvîrşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încercă să dea înapoi, dar Colț Alb îl împinse zdravăn cu umărul. Lip-Lip se dădu peste cap, căzînd pe spate. Dinții lui Colț Alb se înfipseră în gîtlejul sfrijit. Urmă o luptă pe viață şi pe moarte, în cursul căreia Colț Alb se roti țeapăn şi cu privirile încordate. Apoi îşi reluă drumul de-a lungul povîrnişului, mergînd tot timpul la poalele lui.

Într-o zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei păduri, unde o fîşie îngustă de pămînt ducea în jos pînă la fluviul Mackenzie. Odinioară mai fusese prin locurile acestea – pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat. Pitit după arbori, Colț Alb se opri să cerceteze situația. Priveliştile, zgomotele şi mirosurile – toate îi erau cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele de pe vremea cînd fugise din sat. Nu se auzea nici un scheunat şi nici un jeluit. Îi ajunseră la ureche zgomote care arătau că acolo e viață, iar cînd auzi glasul supărat al unei femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care avea stomacul plin. Iar văzduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci mîncare. Foametea trecuse. Păşi cu îndrăzneală afară din pădure şi intră în tabără, mergînd de-a dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu era acolo, dar Kloo-kooch îl primi cu strigăte de bucurie şi cu un peşte proaspăt şi întreg, iar el se culcă jos, aşteptîndu-l pe Castor Cenuşiu.

PARTEA a IV-a

Capitolul 1

DUŞMANUL SEMINłIEI SALE

Dacă în firea lui Colț Alb a existat vreo înclinare, oricît de uşoară, să lege frăție cu cei de o rasă cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înăbuşită atunci cînd a ajuns căpetenia atelajului. Pentru că acum cîinii îl urau – îl urau pentru suplimentul de carne pe care Mit-sah i-l dădea, pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le primea, pentru că întotdeauna gonea în fruntea atelajului, cu smocul cozii fluturînd şi cu spatele retrăgîndu-se neîncetat şi întărîtîndu-i.

Şi Colț Alb îi ura la rîndu-i tot atît de aprig. Faptul că devenise înaintaş nu era ceva care să-l mulțumească. Să fie silit să alerge înaintea haitei care urlă, a haitei pe ai cărei cîini îi burduşise unul cîte unul şi pe care îi stăpînise timp de trei ani, era mai mult decît putea să îndure. Dar trebuia să îndure acest lucru sau să piară, şi viața din el nu dorea de loc să piară. În clipa în care Mit-sah dădu ordin de plecare, întregul atelaj țîşni spre Colț Alb, cu urlete aprige şi sălbatice.

Nu era nici o scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mit-sah l-ar fi plesnit peste bot cu biciul care pişcă. Nu-i rămînea decît să gonească înainte. Nu putea să se ciocnească cu haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui dinapoi. Acestea nu erau arme potrivite cu care să înfrunte colții nemiloşi. Aşa că goni înainte, trecînd peste propria-i fire şi mîndrie cu fiecare salt pe care-l făcea şi gonind cît era ziua de lungă.

Nu pot fi încălcate impulsurile firii cuiva fără a-l face să se închidă în sine. O astfel de întoarcere la matcă seamănă cu aceea a firului de păr care, crescut din trup, se întoarce în chip nefiresc spre locul de unde a ieşit, intrînd în trup -lucru înveninat şi putred, care dă naştere suferinței. La fel se petrecură lucrurile şi cu Colț Alb. Fiecare chemare a ființei lui îl împingea să sară la haita care îi urla pe urme, dar era voința zeilor ca aşa ceva să nu se întîmple, iar în spatele acestei voințe, ca s-o întărească, era biciul făcut din mațe de caribu, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care muşca. Aşadar, Colț Alb nu putu decît să se roadă de amărăciune şi în suflet îi crescu o ură şi o răutate egale cu ferocitatea şi cu imposibilitatea firii lui de a se lăsa domesticit.

Dacă o ființă a fost vreodată duşmană rasei sale, apoi Colț Alb era acea ființă. El nu cerea îndurare şi nici nu o arăta față de alții. Era necontenit sîcîit de colții haitei, care îşi lăsa semne pe trupul lui, dar tot atît de înverşunat îşi lăsa el urmele pe trupurile celor din haită. Spre deosebire de majoritatea înaintaşilor care, atunci cînd se aşeza tabăra şi cîinii erau deshămați, se grămădeau lîngă zei spre a fi apărați, Colț Alb disprețuia o asemenea apărare. Păşea cu îndrăzneală prin tabără, aplicînd pedepse noaptea pentru tot ceea ce suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul atelajului, haita învățase să se ferească din calea lui. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Ațîțați de urmărirea lui de o zi întreagă, influențați fără să-şi dea seama de faptul că-l vedeau necontenit fugind, stăpîniți de simțămîntul dominației din cursul întregii zile, cîinii nu se puteau hotărî să-i facă loc. De cîte ori apărea printre ei, se stîrnea gîlceava. Mersul lui Colț Alb era marcat de mîrîituri şi muşcături. Pînă şi aerul pe care-l respira era suprasaturat de ură şi răutate, şi asta nu făcea decît să sporească ura şi răutatea din el.

Cînd Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colț Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitație printre cîini. Se năpustiseră cu toții asupra înaintaşului pe care-l urau atît, dar pînă la urmă văzură că lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, cîinii înțeleseseră că atunci cînd atelajul era oprit din poruncă, Colț Alb trebuia lăsat în pace. Dar cînd Colț Alb se oprea fără să fi primit poruncă, le era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfîşie chiar. După cîteva încercări, Colț Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăță repede. Era în firea lucrurilor să învețe repede, dacă voia să supraviețuiască în acele condiții nemaipomenit de aspre, în care fusese hărăzit să trăiască.

În tabără însă, cîinii nu se puteau de loc deprinde să-i dea pace. Zi de zi, aținîndu-se pe urmele lui şi sfidîndu-l, tot ce învățaseră noaptea trecută se ştergea, iar în noaptea următoare trebuiau să învețe din nou, pentru a da apoi totul uitării imediat. Pe de altă parte, exista un puternic motiv pentru a-l urî. Simțeau o deosebire de rasă între ei – o cauză de duşmănie suficientă în sine. Ca şi el, erau lupi domesticiți. Dar ei fuseseră domesticiți de generații. Pierduseră multe din ale wildului, astfel încît pentru ei wildul era necunoscutul cumplit, veşnic amenințător şi veşnic pe picior de război. Pe cînd, după aspect, după felul de a acționa şi după imbolduri, Colț Alb aparținea încă wildului. Îl simboliza, era însăşi personificarea wildului) aşa că atunci cînd îi arătau colții, de fapt se apărau pe ei înşişi împotriva forțelor distrugătoare ce pîndeau în umbra pădurii şi în bezna de dincolo de focul taberei.

Dar cîinii mai învățară ceva, şi anume, să stea mereu împreună. Colț Alb era prea cumplit pentru ca vreunul dintre ei să-l înfrunte de unul singur. Îi ieşeau în cale în grup, altminteri i-ar fi ucis unul cîte unul, într-o singură noapte. Dar aşa cum se înfățişau lucrurile, n-avea nici o şansă să- i poată ucide. Ar fi putut să dea peste cap vreunul din cîini, dar haita s-ar fi năpustit asupră-i, înainte ca el să fi putut continua lupta şi să aplice muşcătura mortală la gîtlej. De cum se ivea un semn de gîlceavă, întregul atelaj se aduna ca să-l înfrunte. Cîinii se mai ciorovăiau între ei, dar totul era dat uitării cînd se ivea vreo ceartă cu Colț Alb.

Pe de altă parte, oricît s-ar fi străduit ei, pe Colț Alb nu-l puteau răpune. Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile strîmte şi întotdeauna se retrăgea cînd se arătau hotărîți să-l împresoare. Cît despre faptul de a-l pune la pămînt, nici unul din cîini nu era în stare să facă asta. Picioarele lui se înțepeneau în pămînt cu aceeaşi îndîrjire cu care se agățau de viață. Viața şi pămîntul de sub picioare erau sinonime în nesfîrşita lui războire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decît Colț Alb.

Aşa ajunse el duşmanul celor din seminția lui – lupii aceia domesticiți, muiați de focurile oamenilor şi slăbiți de umbra protectoare a forței omeneşti. Colț Alb era crud şi neîmpăcat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase răzbunare tuturor cîinilor şi trăia atît de cumplit această răzbunare, încît Castor Cenuşiu nu putea decît să se minuneze de cruzimea de care era în stare Colț Alb: jura că n-a existat vreodată un asemenea animal; şi indienii din alte sate jurau şi ei acelaşi lucru cînd îşi aduceau aminte de istoriile cu uciderile cîinilor săvîrşite de Colț Alb.

Cînd Colț Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl luă într-o lungă călătorie, şi amintirea prăpădului pe care îl stîrnise printre cîinii din numeroase sate înşirate în lungul fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies11 şi în jos de Porcupine12, pînă la Yukon13, rămase de pomină. Colț Alb se desfăta răzbunîndu-se împotriva rasei lui. Erau cîini de rînd, nebănuitori. Nu erau deprinşi cu iuțeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau ce fel de creatură aducătoare de pierzanie era. Se zbîrleau la el, păşind țeapăn şi provocator, în timp ce el, fără să mai piardă vremea cu pregătiri de amănunt, trecea la acțiune, țîşnind ca un arc de oțel, îi înhăța de gît, nimicindu-i înainte ca vreunul din ei să-şi dea seama ce se întîmplă cu el, pradă încă surprizei.

Ajunsese foarte iscusit în luptă. Calcula. Niciodată nu-şi irosea forțele, niciodată nu se pierdea în ciorovăieli de prisos.

Se vîra prea repede în luptă ca să mai aibă timp de aşa ceva, şi, dacă nu nimerea, o tulea de asemenea cît mai repede. Simțea într-o măsură neobişnuită acea neplăcere pe care o are lupul în încăierare. Nu putea să sufere atingerea mai îndelungată a altui trup. Aceasta era aducătoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simțea nevoia să fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fără să atingă vreo vietate. Era wildul care mai stăruia în el. Acest simțămînt fusese accentuat de viața neînduplecată de care avusese parte încă de pe vremea cînd era cățel. În jurul lui pîndea primejdia. Era cursa, veşnica cursă, teama de ea, care pîndea în adîncul ființei lui, întrețesută cu firea lui.

Aşadar, ceilalți pe care îi întîlnea nu aveau sorți de izbîndă în fața lui. Se ferea de colții lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi rămînea mereu neatins. În desfăşurarea normală a lucrurilor au existat şi excepții. Aşa de pildă, se întîmplă odată ca, năpustindu-se asupra lui mai mulți cîini, să-l pedepsească înainte ca el să fi putut fugi; iar alte ori se întîmplă ca un singur cîine să-i lase semne adînci. Dar toate acestea nu erau decît accidente. În general devenise un luptător atît de iscusit, încît ieşea neatins din luptă.

Mai avea încă un avantaj. Măsura exact timpul şi distanța. Şi lucrul acesta nu-l făcea în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact, iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. Alcătuirea lui era mai bună decît a cîinilor de rînd. Elementele din care era el făcut conlucrau mai bine şi mai sigur. Coordonarea lui nervoasă, mintală şi musculară era mai bună, mult mai bună. Cînd ochii lui trimiteau creierului imaginea mişcătoare a vreunei acțiuni, creierul, fără vreo sforțare conştientă, ştia care este spațiul în care se petrece acțiunea, precum şi timpul necesar îndeplinirii ei. In felul acesta putea să evite săritura sau muşcătura vreunui alt cîine şi în chiar clipa aceea să prindă fracțiunea de timp, infinit de mică, în care să-şi dezlănțuie atacul. Mecanismul trupului şi minții lui era mai bine alcătuit. Şi pentru aceasta nu trebuia să fie lăudat el. Natura fusese mai darnică cu el decît cu animalele obişnuite, şi atîta tot.

Era vară cînd Colț Alb sosi la Fort-Yukon. Către sfîrşitul iernii, Castor Cenuşiu străbătu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primăvara şi-o petrecu vînînd printre colții de stîncă de la apus ai Munților Stîncoşi. Apoi, după ce gheața de pe rîul Porcupine crăpă, îşi dură o luntre şi vîsli în josul apei, spre locul unde rîul se întîlnea cu Yukonul, hăt-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulți indieni, multă hrană şi o nemaiîntîlnită agitație. Era în vara anului 1898, şi mii de căutători de aur o luau în susul

Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se aflau încă la sute de mile de ținta lor, deşi mulți dintre ei erau pe drum de un an de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alții veneau de la celălalt capăt al lumii.

Aci se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei după aur şi venise şi el cu cîteva baloturi cu blănuri, mănuşi şi mocasini cusuți cu fir de mațe. Nu s-ar fi aventurat el cale atît de lungă, dacă nu s-ar fi aşteptat la un cîştig mare. Dar ceea ce nădăjduise el era nimic pe lîngă cele ce izbutise să realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu sperase un cîştig mai mare de sută la sută; cîştigă însă mie la sută. Şi ca un adevărat indian, se instală să vîndă cu grijă şi fără grabă, chiar dacă ar fi fost nevoie să stea toată vara şi restul iernii pentru a scăpa de marfă.

La Fort-Yukon văzu Colț Alb primii oameni albi.

Era foarte bănuitor față de ei. Nu se putea şti ce spaime tainice aveau în puterea lor, ce suferințe nebănuite puteau pricinui ei. Era curios să-i urmărească, temîndu-se să nu fie simțit de ei. În primele ceasuri se mulțumi să dea tîrcoale pe furiş şi să-i urmărească cu privirea, de la o depărtare sigură. Apoi văzu că nu se întîmpla nici un rău cîinilor care le dădeau tîrcoale şi se apropie.

La rîndu-i devenise şi el obiectul unei mari curiozități din partea lor. Înfățişarea lui de lup le atrăgea pe dată privirile, arătîndu-şi-l unul altuia. Lucrul acesta îl puse în gardă pe Colț Alb şi, cînd încercară să se apropie de el, le arătă colții şi se dădu înapoi. Nici unul din ei nu izbuti să pună mîna pe el, şi era bine că se întîmpla aşa.

Colț Alb află curînd că foarte puțini din aceşti zei – nu mai mulți de o duzină, – trăiau aici. La fiecare două sau trei zile, un vapor, o altă manifestare uriaşă a puterii, venea la țărm, oprindu-se cîteva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe vapoare şi plecau cu ele din nou. Numărul acestor oameni părea nesfîrşit. Cam în prima zi văzuse mai mulți decît toți indienii pe care îi fusese dat să- i vadă în viața lui; şi pe măsură ce zilele treceau, ei continuau să vină în susul apei, să se oprească şi s-o pornească iar în sus, pînă ce se pierdeau în depărtare.

Dar dacă zeii albi erau atotputernici, cîinii lor nu prea făceau parale. Acest lucru Colț Alb îl descoperi curînd, amestecîndu-se printre cei care coborau pe mal cu stăpînii lor. Aveau forme şi mărimi felurite. Unii aveau picioare scurte – prea scurte; alții aveau picioare lungi – prea lungi; aveau păr în loc de blană şi unii dintre ei chiar foarte puțin. Şi nu era unul care să ştie să se bată.

Ca duşman al rasei sale, lui Colț Alb îi stătea în fire să se bată cu ei, ceea ce şi făcu, şi curînd după aceea simți un puternic dispreț față de ei. Erau blegi şi neputincioşi, făceau larmă multă şi se zbăteau încolo şi încoace, încercînd cu stîngăcie să realizeze prin forță pură ceea ce el izbutea prin îndemînare şi viclenie. Se năpusteau lătrînd la el, iar el sărea în lături. Nu-şi dădeau seama unde dispărea; şi în aceeaşi clipă, el îi lovea în grumaz, dîndu-i peste cap şi muşcîndu-i de gîtlej.

Uneori, lovitura izbutea şi cîinele cădea în noroi, în timp ce haita de cîini indieni, care aştepta, tăbăra pe el, sfîşiindu-l în bucăți. Colț Alb era înțelept. Învățase de mult că zeii se supărau cînd le erau ucişi cîinii. Oamenii albi nu erau o excepție. Aşa că după ce răpunea pe vreunul din cîinii lor, sfîşiindu-i gîtlejul, se mulțumea să se dea deoparte şi să lase haita să vină şi să-i desăvîrşească opera. Atunci se năpusteau oamenii albi, vărsîndu-şi toată mînia pe haită, în timp ce Colț Alb rămînea teafăr. Se oprea la o mică depărtare şi privea, în timp ce pietre, bîte, securi şi tot felul de arme se abăteau peste tovarăşii lui. Colț Alb era foarte înțelept.

Dar şi tovarăşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o dată cu ei, Colț Alb deveni şi el mai înțelept. Înțeleseră că numai în timp ce se ancora vaporul la țărm puteau petrece. După ce primii doi sau trei cîini străini erau trîntiți şi răpuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord, răzbunîndu-se cu furie pe ticăloşi. Unul din oamenii albi, văzîndu-şi cîinele, un prepelicar, sfîrtecat în bucăți sub ochii lui, scoase un revolver, trase repede de şase ori, şi şase cîini din haită zăceau morți sau pe moarte – o altă manifestare a puterii, care se întipărise în mintea lui Colț Alb.

Dar toate acestea îi făceau plăcere. Nu-şi iubea seminția şi era destul de îndemînatic să scape

nevătămat. La început, uciderea cîinilor oamenilor albi era o plăcere. După un timp, deveni o ocupație. N-avea nimic de făcut. Castor Cenuşiu era prins cu negustoria lui şi voia să se îmbogățească, aşa încît Colț Alb umbla haimana de-a lungul debarcaderului, însoțit de haita de cîini indieni, care îşi făcuse o faimă înfricoşătoare şi aştepta sosirea vapoarelor. Îndată ce veneau, se porneau pe petrecere. După cîteva minute, cînd oamenii albi îşi reveneau din surpriză, haita era împrăştiată. Petrecerea se curma pînă la sosirea vaporului următor.

Nu se putea spune că din această haită făcea parte şi Colț Alb. Nicicînd nu se amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept că lucra cu haita. El începea cearta cu cîinele străin, în timp ce haita aştepta. Şi după ce-l dobora pe străin, ceilalți veneau să termine treaba. Dar e tot atît de adevărat că atunci el se retrăgea, lăsînd pe cei din haită să încaseze pedeapsa din partea zeilor jigniți.

Nu trebuia să se străduiască prea mult ca să provoace gîlceavă. Tot ce avea de făcut atunci cînd cîinii străini coborau pe mal, era să se arate. Cum îl vedeau, se repezeau la el. O făceau din instinct. El era wildul – necunoscut, cumplit, veşnic amenințător, făptura care dădea tîrcoale în beznă, în jurul focurilor lumii primitive, cînd ei, ghemuiți lîngă foc, îşi adaptau din nou instinctele, învățînd să se teamă de wildul din care veniseră şi de care se depărtaseră şi-l trădaseră. Generație după generație, de-a lungul tuturor generațiilor, această teamă de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi nimicire. Şi în tot acest timp, stăpînii lor le îngăduiseră să ucidă făpturile wildului. Făcînd asta, ei se apărau atît pe sine, cît şi pe zeii a căror tovărăşie o împărtăşeau.

Şi astfel, proaspăt poposiți din sudul molatic, aceşti cîini, coborînd pe pasarelă şi apoi pe malul Yukonului, cum îl zăreau, simțeau imboldul irezistibil de a se năpusti asupra lui ca să-l nimicească. Chiar de erau cîini crescuți la oraş, ei simțeau totuşi frica instinctivă de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor, în lumina limpede a zilei, făptura aceea care aducea a lup şi care stătea dinaintea lor. O vedeau cu ochii strămoşilor, şi din amintirea moştenită de la ei îl cunoşteau pe Colț Alb drept lup şi vechea ură se redeştepta în ei.

Toate acestea îi făceau viața plăcută lui Colț Alb. Dacă, văzîndu-l, se simțeau îndemnați să sară la el aceşti cîini străini, cu atît mai bine pentru el şi cu atît mai rău pentru ei. Îl priveau ca pe o pradă care li se cuvenea, şi tot ca pe o pradă care i se cuvenea îi primea el.

Nu în zadar văzuse el pentru prima oară lumina zilei într-o vizuină singuratică şi dăduse primele lui bătălii cu ptarmiganul, nevăstuica şi rîsul. Şi nu în zadar copilăria îi fusese amărîtă de persecuția lui Lip-Lip şi a întregii haite de căței. Ar fi putut să fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea printre căței atunci cînd era pui şi s-ar fi dezvoltat aducînd mai mult a cîine şi arătînd mai multă bunăvoință față de cîini. Dacă Castor Cenuşiu i-ar fi arătat afecțiune şi dragoste, acestea ar fi găsit ecou în adîncurile firii lui Colț Alb, scoțînd la lumină tot felul de însuşiri minunate. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colț Alb a fost plămădit altfel; făcîndu-l să fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud – un duşman al seminției sale.

Capitolul 2

ZEUL CEL SMINTIT

La Fort-Yukon trăiau puțini oameni albi. Veniseră de multă vreme în acel loc, îşi spuneau „maia” şi erau foarte mîndri de aceasta. Pentru ceilalți oameni, aşezați de curînd în ținut, nu aveau decît dispreț. Cei care coborau de pe vapoare, noii veniți, erau cunoscuți ca chechaquos, iar cînd li se spunea astfel, ei lăsau întotdeauna capul în jos. Îşi făceau pîinea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea dintre ei şi „maia”, care într-adevăr îşi făceau pîinea cu maia, pentru că nu aveau praf de copt.

De fapt, toate acestea nu aveau nici o importanță. Oamenii din fort îi disprețuiau pe noii veniți şi, ori de cîte ori îi vedeau la strîmtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales cînd Colț Alb şi haita lui, cu o faimă atît de proastă, dădeau iama printre cîinii noilor veniți. Cînd sosea un vapor, oamenii din fort îşi îndeplineau obligația de a coborî pe mal şi a asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerăbdare ca şi cîinii indienilor şi nu se lăsau rugați să prețuiască rolul feroce şi viclean pe care-l juca Colț Alb.

Printre ei era însă unul căruia această joacă îi provoca o bucurie deosebită. Cum auzea sirena vaporului, venea în fugă. Şi după ce ultima bătălie se termina, iar Colț Alb cu haita se împrăştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multă părere de rău. Uneori, cînd vreun cîine delicat din sud era doborît, slobozind urletul cel din urmă sub colții haitei, el nu se putea stăpîni şi începea să țopăie şi să strige de plăcere. Şi totdeauna îl urmărea cu atenție pe Colț Alb, la care rînjea.

Ceilalți oameni din fort îl strigau „Frumosu”. Nimeni nu-i ştia prenumele şi, în general, în ținut era cunoscut sub numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu. Porecla şi-o datora tocmai înfățişării hîde. Îi lipsea mai cu osebire frumusețea. Natura fusese zgîrcită cu el. Mai întîi era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat un cap încă mai izbitor de supt. Creştetul său părea un punct. De fapt, în copilărie, înainte ca tovarăşii lui să-l fi poreclit Frumosu, i se spusese „Gămălie”.

La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafă; în față cobora direct în pantă spre fruntea joasă şi deosebit de largă. De aci încolo, ca şi cum iar fi părut rău de zgîrcenia ei, natura îi aşezase, cu o mînă risipitoare, celelalte trăsături. Avea ochii mari şi între ei era o distanță de doi ochi. Fața îi era uriaşă în comparație cu corpul. Pentru a-l trăda şi mai bine, natura îl înzestrase cu un maxilar enorm, ieşit în afară. Era larg şi greu, pornind înainte şi în jos, părînd că se odihneşte pe piept. Poate că acest aspect se datora oboselii gîtului subțire, care nu putea susține aşa cum trebuie o greutate atît de mare.

Această falcă dădea impresia unei crunte hotărîri. Ceva lipsea însă. Poate că era din pricina prisosului, poate că falca era prea mare. Oricum, era o înşelătorie. Smith Frumosu era cunoscut prin toate colțurile ținutului ca cel mai slab dintre laşii slăbănogi şi nevolnici. Şi pentru a-i întregi descrierea, dinții lui erau mari şi galbeni, iar caninii de sus, mai mari decît ceilalți dinți, îi apăreau ca nişte colți de sub buzele subțiri. Ochii îi erau galbeni şi tulburi, ca şi cum natura ar fi dus lipsă de pigmenți şi şi-ar fi adunat rămăşițele de prin toate tuburile ei. La fel îi era şi părul, cu fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi galben murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi mănunchiuri răzlețe, ca nişte grăunțe grămădite şi bătute de vînt.

Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina nu-i revenea lui. Nu era el răspunzător de aceasta. Aşa-i fusese plămădit lutul de la bun început. Gătea, spăla vasele şi făcea muncile grele pentru ceilalți oameni din fort. Şi aceştia nu-l disprețuiau. Îi arătau mai degrabă o îngăduință foarte omenească, o îngăduință pe care o arătau oricărei făpturi nedreptățite din naştere. Le era şi frică de el. Furiile lui laşe îi făceau să se teamă de un glonte tras pe la spate sau de otravă în cafea. Cineva trebuia totuşi să gătească şi, oricare i-ar fi fost defectele, de gătit putea găti.

Acesta era omul care se uita la Colț Alb, desfătîndu-se cu isprăvile lui fioroase şi rîvnindu-l. Din prima clipă încercă să-l ademenească pe Colț Alb, dar el nici nu-i dădu atenție. Mai tîrziu, cînd momelile lui deveniră stăruitoare, Colț Alb se zbîrli, dezvelindu-şi colții şi dîndu-se înapoi. Nu-i plăcea omul. Nu-i plăcea de fel. Simțea răul din el şi se temea de mîna întinsă şi de încercările lui de a-i vorbi drăgălaş. Şi din toate aceste pricini îl ura pe acest om.

Pentru făpturile mai simple, binele şi răul sunt lucruri uşor de înțeles. Binele reprezintă toate acele lucruri care aduc uşurare, mulțumire şi curmarea răului. De aceea le place binele. Răul reprezintă toate lucrurile pline de neplăcere, amenințare şi suferință şi de aceea le urăsc aşa cum se cuvine. Colț Alb simțea că Smith Frumosu e rău. Din trupul strîmb şi din mintea sucită a acestuia, pe căi tainice apăreau emanații ale putreziciunii dinăuntru, asemenea negurii care se ridică de pe o mlaştină puturoasă. Nu cu ajutorul rațiunii şi nu numai cu cele cinci simțuri, ci prin alte simțuri, mai depărtate şi necatalogate, simți Colț Alb că omul acesta era primejdios de rău, gata în orice clipă să izbească. De aceea, pe făptura aceasta rea era înțelept s-o urască.

Colț Alb se afla în tabără la Castor Cenuşiu cînd Smith Frumosu veni prima oară. La zgomotul surd al paşilor săi îndepărtați, înainte de a-l fi zărit, Colț Alb ştiu cine vine şi începu să se zbîrlească. Pînă atunci zăcuse pe jos în voia tihnei, dar se ridică iute şi, cînd omul sosi, se furişă, ca un adevărat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar putea să-i vadă pe om şi pe Castor Cenuşiu cum stau de vorbă. Odată, omul arătă spre el şi Colț Alb răspunse cu un mîrîit ca şi cum mîna ar fi coborît chiar asupra-i, în loc să fie, aşa cum era, la cincizeci de picioare depărtare. Omul rîse de aceasta şi Colț Alb se furişă spre pădurea care apără de toate, uitîndu-se înapoi ca să observe ce se petrece, în timp ce luneca uşor pe pămînt.

Castor Cenuşiu nu vru să vîndă cîinele. Se îmbogățise din comerț şi nu mai avea nevoie de nimic. Şi apoi, Colț Alb era un animal prețios. Cel mai puternic cîine de ham pe care îl avusese vreodată şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe tot Mackenzie şi Yukon nu se mai găsea un cîine ca el. Ştia să lupte. Ucidea alți cîini tot atît de uşor cum ucid oamenii țînțarii. (Ochii lui Smith Frumosu luciră la auzul acestor vorbe şi ființa aceasta hîdă îşi linse cu poftă buzele subțiri.) Nu, Colț Alb nu era de vînzare pe nici un preț.

Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu să vină des în tabăra lui Castor Cenuşiu, ascunzînd sub haine o sticlă sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este că stîrneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu să i se facă sete. Mucoasele lui aprinse şi stomacul ars începură să ceară tot mai mult din lichidul acela care pîrjolea, iar creierul lui, răscolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea să facă orice pentru a-l obține. Banii pe care îi luase pe blănuri, mănuşi şi mocasini începură să se ducă. Începură să se ducă din ce în ce mai repede şi, pe măsură ce punga îi scădea, devenea tot mai neliniştit.

În cele din urmă, banii, şi marfa, şi buna dispoziție se duseră cu toatele. Nu-i mai rămăsese decît setea, o stăpînă grozavă ce sălăşluia în făptura lui şi care devenea tot mai grozavă cu fiecare respirație lucidă. Atunci discută Smith Frumosu din nou cu el despre vînzarea lui Colț Alb; de astă dată însă prețul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi urechile lui Castor Cenuşiu începură să asculte cu şi mai mult nesaț.

– Prinde cîinele şi ia-l sănătos – fu ultimul lui cuvînt.

Sticlele fură predate, dar după două zile – „Prinde-mi cîinele” erau cuvintele cu care se adresă de astă dată Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu.

Într-o seară, Colț Alb se furişă în tabără şi se trînti la pămînt cu un suspin de uşurare. Zeul temut nu era acolo. Zile de-a rîndul îşi arătase tot mai aprig dorința de a pune mîna pe el, şi în acest timp Colț Alb fusese silit să ocolească tabăra. Nu ştia ce rău îl amenință din partea acelor mîini stăruitoare. Ştia doar că îl amenință cu un rău şi că cel mai bun lucru pentru el era să se țină departe, acolo unde nu îl puteau ajunge.

Dar nici n-apucă să se culce bine, cînd Castor Cenuşiu se apropie, mergînd pe două cărări, şi-I legă o curea de piele în jurul gîtului. Se aşeză lîngă el, ținînd capătul curelei în mînă. În cealaltă mînă ținea o sticlă, pe care, din cînd în cînd, o răsturna deasupra capului, şi această mişcare era însoțită de gîlgîituri.

Trecu un ceas, cînd vibrațiile unor paşi în contact cu pămîntul îl precedară pe cel ce se apropia.

Colț Alb fu primul care le auzi şi se zbîrli recunoscînd ale cui sunt, în timp ce Castor Cenuşiu continua să dea din cap prosteşte. Colț Alb încercă să tragă cureaua încet din mîna stăpînului său; dar degetele destinse se strînseră şi Castor Cenuşiu se ridică.

Smith Frumosu păşi în tabără şi se aplecă asupra lui Colț Alb. Acesta mîrîi uşor, în sus, la făptura aceea de temut, urmărind cu încordare mişcarea mîinilor. Una din mîini se întinse şi începu să coboare spre capul lui. Mîrîitul uşor deveni încordat şi aspru. Mîna continua să coboare încet, în timp ce el se ghemuia cît putu, privind-o cu răutate, iar mîrîitul îi devenea tot mai nervos pe măsură ce – cu respirația din ce în ce mai scurtă – se apropia de punctul culminant. Pe neaşteptate dădu să muşte, înfigîndu-şi colții ca un şarpe. Mîna fu smucită înapoi şi dinții se închiseră în gol cu un clănțănit ascuțit. Smith Frumosu era speriat şi supărat. Castor Cenuşiu îi lovi pe Colț Alb în cap, făcîndu-l să se ghemuiască la pămînt cu supunere. Privirile bănuitoare ale lui Colț Alb urmăreau fiece mişcare. Îl văzu pe Smith Frumosu plecînd şi întorcîndu-se cu o bîtă zdravănă. Apoi, Castor Cenuşiu îi dădu capătul curelei şi Frumosu o porni. Cureaua se întinse.

Colț Alb se împotrivi. Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face să se ridice şi să-l urmeze. Îl ascultă, dar se năpusti asupra străinului care-l trăgea după el. Smith Frumosu nu se feri; se aşteptase la asta. Învîrti bîta cu iuțeală, oprind atacul la jumătatea drumului, şi-l doborî la pămînt pe Colț Alb. Castor Cenuşiu rîse şi dădu din cap aprobator. Smith Frumosu trase din nou de curea şi, de astă dată amețit şi şchiopătînd, Colț Alb se tîrî la picioarele lui. Nu se mai repezi a doua oară. O singură lovitură de bîtă îi ajungea ca să se convingă că zeul cel alb ştia s-o mînuiască, iar el era prea înțelept ca să lupte împotriva inevitabilului. Aşa că o porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada între picioare şi cu respirația întretăiată de mîrîituri slabe. Dar Smith Frumosu era numai cu ochii pe el, iar bîta stătea gata în orice clipă să lovească.

La fort, Smith Frumosu îl legă bine şi se duse la culcare. Colț Alb aşteptă o oră, apoi apucă cureaua cu dinții şi în zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese nevoie să roadă cu dinții. Cureaua fusese tăiată în diagonală, aproape tot atît de drept ca de un cuțit. Apoi privi spre fort, zbîrlindu-se şi mîrîind. Se întoarse şi porni spre tabăra lui Castor Cenuşiu. Nu-i datora supunere acestui zeu străin şi cumplit. Se dăruise lui Castor Cenuşiu şi socotea că tot lui Castor Cenuşiu îi aparținea încă.

Dar cele petrecute înainte se repetară – cu o deosebire: Castor Cenuşiu îl legă din nou cu o curea şi a doua zi dimineață îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi aci. Smith Frumosu îi dădu o ciomăgeală. Legat zdravăn, Colț Alb nu putea decît să se înfurie zadarnic şi să îndure pedeapsa. Şi bîta şi biciul fură folosite împotriva lui şi îndură cea mai cruntă bătaie de care avusese vreodată parte. Pînă şi bătaia aceea straşnică pe care o încasase de la Castor Cenuşiu pe cînd era cățel i se părea acum ceva blînd în comparație cu aceasta.

Treaba îi făcea plăcere lui Smith Frumosu. Se desfăta cu ea şi, zvîcnind biciul sau bîta, se holba la victima lui, cu ochii aprinşi de o privire nătîngă, ascultînd urletele de durere, gemetele şi mîrîiturile lui neputincioase. Pentru că Smith Frumosu era crud, aşa cum sunt mişeii. Umilindu-se şi miorlăindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioase a altuia, se răzbuna la rîndu-i pe făpturile mai slabe decît el. Oricărei făpturi îi place puterea, şi Smith Frumosu nu făcea nici el excepție. Neavînd parte de putere printre ai lui, el se năpustea asupra făpturilor mai mici, afirmîndu-se în acest fel. Dar Smith Frumosu nu era propria lui creație şi de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup strîmb şi cu o minte necioplită. Aceasta îi era plămada şi lumea nu o modelase cu generozitate.

Colț Alb îşi dădea seama de ce era bătut. Cînd Castor Cenuşiu îi legase cureaua în jurul gîtului şi capătul ei îl încredințase lui Smith Frumosu, Colț Alb ştia că voința zeului său era să plece cu Smith Frumosu. Şi cînd acesta îl lăsase legat în afara fortului, ştia că era voința lui Smith Frumosu să rămînă acolo. Prin urmare nu dăduse ascultare voinței ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Văzuse în trecut cîini schimbîndu-şi stăpînul şi mai văzuse şi fugari care erau bătuți ca şi el acum. Era înțelept, totuşi în firea lui sălăşluiau forțe mai puternice decît înțelepciunea. Una din acestea era credința. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu; totuşi, chiar în fața voinței şi a mîniei acestuia, el îi arăta credință. Nu putea face altfel. Această credință era o însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea specia lui de alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi cîinelui sălbatic, să vină de peste întinderi şi să se întovărăşească cu omul.

După bătaie, Colț Alb se refugie înapoi în fort. De astă dată, Smith Frumosu îl priponi de un

băț. Nu renunți uşor la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colț Alb. Castor Cenuşiu era zeul lui şi, în ciuda voinței acestuia, Colț Alb încă se mai agăța de el şi nu voia să renunțe la el. Castor Cenuşiu îl trădase şi îl părăsise, dar faptul acesta nu avea nici un efect asupra lui. Nu în zadar se dăruise el cu trup şi suflet lui Castor Cenuşiu. Din partea lui Colț Alb nu existau rezerve şi legătura aceasta nu putea fi ruptă atît de uşor.

Astfel, noaptea, pe cînd oamenii din fort dormeau, Colț Alb apucă cu dinții bățul care îl ținea.

Lemnul era uscat şi fusese legat atît de strîns de gîtul lui, încît abia de-l putea ajunge cu dinții. Numai printr-un efort nespus de greu al muşchilor şi cu arcuirea cefei izbuti el să apuce bățul cu colții şi doar de margini; şi numai datorită unei uriaşe răbdări de ceasuri întregi izbuti să roadă bățul. Era un lucru care se presupunea că nu-l pot face cîinii. Aşa ceva nu se mai întîmplase. Dar Colț Alb o făcu şi pe aceasta, plecînd din fort în zori, cu capătul de băț atîrnat de gît.

Era înțelept. Dar dacă ar fi fost numai înțelept, nu s-ar fi întors la Castor Cenuşiu, care îl trădase în două rînduri. El mai avea însă credință şi se întoarse pentru a fi trădat şi a treia oară. Din nou se lăsă legat cu o curea de gît de către Castor Cenuşiu şi din nou Frumosu veni să-l caute. Şi de astă dată fu bătut mai rău decît înainte.

Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb mînuia biciul. Nu-i luă de fel apărarea. Nu mai era cîinele lui. Cînd bătaia se termină, Colț Alb era bolnav. Un cîine delicat din sud ar fi murit după aşa ceva, el însă nu. Şcoala vieții lui fusese mai aspră, el însuşi era făcut dintr-un aluat mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era prea puternic legat de viață. Dar se simțea tare rău. La început n-a fost în stare nici să se tîrască şi Smith Frumosu trebui să-l aştepte un ceas. Apoi, orbeşte şi şovăitor, începu să meargă pe urmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort.

De astă dată fu legat cu un lanț care se dovedi mai tare ca dinții lui şi Colț Alb se strădui zadarnic să scoată belciugul din scîndura în care era bătut. După cîteva zile, treaz şi ruinat, Castor Cenuşiu plecă în sus pe Porcupine, în lunga lui călătorie spre Mackenzie. Colț Alb rămase pe Yukon în puterea unui om pe jumătate smintit şi brută pe de-a-ntregul. Dar ce poate şti un cîine despre ce este nebunia? Pentru Colț Alb, Smith Frumosu era un zeu adevărat, chiar dacă se arăta a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun caz, dar Colț Alb nu ştia nimic despre sminteală; el ştia doar că trebuie să se supună voinței acestui nou stăpîn şi să dea ascultare tuturor toanelor şi fante-ziilor lui.

Capitolul 3

DOMNIA URII

În stăpînirea zeului cel smintit, Colț Alb deveni un demon. Era ținut în lanț, într-un țarc din spatele fortului, şi acolo Smith Frumosu venea să-l întărîte şi să-l necăjească pînă ce-l scotea din minți cu sîcîielile lui. Foarte curînd, omul descoperi susceptibilitatea lui Colț Alb cînd se rîdea de el şi îşi făcu un obicei să-şi rîdă de el după ce mai întîi îi juca o farsă usturătoare. Rîdea zgomotos şi disprețuitor şi în acelaşi timp arăta în bătaie de joc cu degetul spre Colț Alb. În asemenea clipe, judecata îl părăsea pe Colț Alb şi în accesele lui de furie devenea mai descreierat chiar decît stăpînul lui.

Odinioară, Colț Alb nu fusese duşman decît celor din rasa lui, şi încă un duşman aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, mai crunt ca niciodată. Era chinuit atît de tare, încît ura orbeşte şi fără cea mai slabă urmă de judecată. Ura lanțul cu care era legat, oamenii care se uitau la el printre scîndurile țarcului, cîinii care îi însoțeau pe oameni, mîrîind răutăcios la el, care stătea neputincios. Ura pînă şi lemnul țarcului care îl îngrădea, cel dintîi şi cel din urmă lucru pe care îl ura mai mult decît orice pe lumea asta era Smith Frumosu.

Dar în tot ceea ce îi făcea lui Colț Alb, Smith Frumosu urmărea un scop. Într-o bună zi, mai mulți oameni se adunară în jurul țarcului. Smith Frumosu intră înarmat cu o bîtă şi dezlegă lanțul de la grumazul lui Colț Alb. După ce stăpînul ieşi, Colț Alb, slobod, alergă prin țarc de parcă era apucat, încercînd să ajungă la oamenii de afară. Era măreț în dezlănțuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime cînd se ridica, şi două picioare şi jumătate pînă la umeri cînd era în patru labe, depăşind cu mult mărimea unui lup de talie corespunzătoare. Moştenise de la mama lui linia mai greoaie a cîinelui, aşa încît cîntărea – fără nici un fel de grăsime şi fără o singură uncie de carne – peste nouăzeci de pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane – spiță de luptător în cea mai bună formă.

Uşa țarcului se deschise din nou. Colț Alb se opri. Se petrecea un lucru neobişnuit. Aştepta. Uşa

se deschise mai larg. Apoi, un cîine cît toate zilele fu împins înăuntru şi uşa fu trîntită cu zgomot în urma lui. Colț Alb nu mai văzuse niciodată un astfel de cîine (era un adevărat dulău); dar nici mărimea şi nici înfățişarea fioroasă a celui nou venit nu îl înspăimîntară. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, asupra căruia putea să-şi verse ura. Sări înainte cu o fulgerare a colților care sfîşiară grumazul dulăului. Acesta scutură din cap, mîrîi răguşit şi se năpusti asupra lui Colț Alb. Dar Colț Alb era cînd ici, cînd colo şi pretutindeni, scăpînd necontenit şi ferindu-se, sărind mereu înainte şi sfîşiind cu colții, apoi dîndu-se în lături la timp ca să scape de pedeapsă.

Oamenii de afară urlau şi aplaudau, în timp ce Smith Frumosu, stăpînit de o plăcere nespusă, se desfăta privind cum Colț Alb îşi sfîrteca şi ciopîrțea adversarul. Încă din prima clipă era limpede că dulăul nu avea nici o speranță. Era prea greoi şi prea încet. La sfîrşit, pe cînd Smith Frumosu îl împingea înapoi pe Colț Alb cu bîta, dulăul era tîrît afară de stăpînul lui. După aceea urmă plata rămăşagurilor şi banii zornăiră în palma lui Smith Frumosu.

Colț Alb privi cu încordare la oamenii strînşi în jurul țarcului său. Mirosea a luptă; şi aceasta era acum singura cale ce i se încuviința pentru a-şi manifesta viața din el. Chinuit, ațîțat la ură, era ținut prizonier, aşa încît nu avea alt mijloc de aşi satisface această ură decît atunci cînd stăpînul lui găsea cu cale să-i opună vreun cîine. Smith Frumosu îi cîntărise bine forțele, căci de fiecare dată ieşea învingător. Într-una din zile fură vîrîți peste el trei cîini, unul după altul. În altă zi fu vîrît prin uşa țarcului o matahală de lup, prins de curînd în wild. Iar într-o altă zi fură aduşi doi cîini în acelaşi timp şi azvîrliți împotriva lui. Aceasta a fost cea mai cruntă luptă pe care a dat-o vreodată şi, cu toate că pînă la urmă îi ucise pe amîndoi, el însuşi era mai mult mort decît viu.

Toamna, cînd căzu prima zăpadă şi sloiuri de gheață curgeau pe rîu, Smith Frumosu plecă împreună cu Colț Alb pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson. Colț Alb îşi cîştigase acum renume în întreg ținutul. Se făcuse cunoscut în lung şi în lat ca „lupul cel bătăuş”, şi nenumărați curioşi stăteau grămadă în jurul cuştii în care era ținut el pe puntea vaporului. Se înfuria şi mîrîia la ei sau zăcea liniştit, cercetîndu-i cu o ură rece. Şi de ce nu i-ar fi urît? Nu-şi pusese niciodată întrebarea asta. Nu cunoştea decît ura şi se lăsa călăuzit de patima ei. Pentru el, viața devenise un iad. Nu fusese plămădit pentru aspra captivitate pe care animalele sălbatice o aveau de îndurat din partea oamenilor. Şi tocmai astfel era el tratat. Oamenii îl priveau, îl întărîtau împungîndu-l cu bățul printre gratii ca să-l facă să mîrîie, şi apoi rîdeau de el.

Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plămădeau lutul, făcînd din el o ființă cu mult mai feroce decît o hărăzise natura. Cu toate acestea, natura îi dăduse suplețe. În condițiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi pierdut cu firea, el se adaptă şi trăi. Şi aceasta fără să-i zdruncine moralul. Poate că Smith Frumosu, ca un tartor şi călău ce era, ar fi fost în stare să i-l zdruncine, dar pînă una-alta nu exista nimic care să arate că ar fi putut izbuti.

Dacă Smith Frumosu avea un diavol în el, Colț Alb avea şi el unul, şi cei doi turbau de furie unul împotriva celuilalt, neîncetat. Odinioară, Colț Alb avusese înțelepciunea să se plece şi să se supună unui om care avea o bîtă în mînă; dar acum, această înțelepciune îl părăsi; doar simplul fapt că îl vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca să-i stîrnească accese de furie. Iar cînd se aflau unul în fața altuia şi era împins înapoi cu bîta, el continua să mîrîie şi să-şi arate colții. Nimic nu izbutea să-l facă să nu mai mîrîie. Oricît de crunt ar fi fost bătut, întotdeauna el mai scotea un mîrîit, iar cînd Smith Frumosu renunța şi se retrăgea, în urma lui se auzea un mîrîit provocator, iar uneori Colț Alb se repezea la gratiile cuştii, lătrîndu-şi ura.

Cînd vaporul ajunse la Dawson, Colț Alb coborî pe uscat. Continua să aibă o viață publică, într-o cuşcă, înconjurat de oameni curioşi. Era expus ca „lupul cel bătăuş” şi oamenii plăteau cîte cincizeci de cenți, în praf de aur, că să-l vadă. Nu avea o clipă de răgaz. Dacă se culca, era întărîtat cu un băț ascuțit – pentru că spectatorii voiau să ştie pe ce au dat banii. Şi ca spectacolul să fie interesant, furia lui era întreținută mai tot timpul. Dar mai rea decît toate acestea era atmosfera în care trăia. Era privit ca cel mai înspăimîntător dintre animalele sălbatice, dar sălbăticia îi fusese sădită în suflet de gratiile cuştii. Orice cuvînt, orice gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplită. Era gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu puteau să aibă decît o singură urmare, şi aceasta era că ferocitatea lui se alimenta din ea însăşi şi sporea. Era încă o dovadă a supleței lutului din care fusese modelat şi a capacității lui de a se modela sub presiunea mediului înconjurător.

Pe lîngă faptul că trebuia să îndure privirile curioşilor, mai era şi luptător de profesie. În răstimpuri destul de neregulate, ori de cîte ori se putea organiza cîte o luptă, era scos din cuşcă şi dus într-o pădure, la cîteva mile de oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei noaptea, ca să se evite amestecul poliției-călare teritoriale. După cîteva ceasuri de aşteptare, cînd începea să se crape de ziuă, soseau spectatorii şi cîinele cu care trebuia să se bată. În felul acesta ajunsese să se bată cu toate mărimile şi speciile de cîini. łinutul era sălbatic, oamenii – sălbatici şi ei şi de obicei luptele se dădeau pe viață şi pe moarte.

Cum Colț Alb continua să mai lupte, e limpede că ceilalți cîini plăteau tributul morții. El nu cunoscu niciodată înfrîngerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea cînd se bătea cu Lip-Lip şi cu întreaga haită de căței, îi prindea bine. Îl ajuta îndărătnicia cu care îşi înfigea picioarele în pămînt. Nu existat cîine care să-l doboare de pe picioare. Acesta era şiretlicul preferat al seminției lupilor – să se năpustească asupra duşmanului, fie direct, fie făcînd un ocol neaşteptat, în speranța de a-l izbi în umăr şi a-l da peste cap. Copoi de vînătoare de pe Mackenzie, cîini eschimoşi şi de Labrador, cîini laponi şi malemuți – toți au încercat să lupte cu el şi toți au dat greş. Nu se ştia ca el să fi fost vreodată dat peste cap. Oamenii îşi mărturiseau unii altora acest lucru, aşteptînd de fiecare dată să vadă întîmplîndu-se şi aşa ceva; dar Colț Alb îi dezamăgea mereu.

Apoi mai era iuțeala lui fulgerătoare. Faptul acesta îi dădea un avantaj nespus de mare asupra duşmanilor. Oricîtă experiență de luptă ar fi avut ei, nu întîlniseră vreodată un cîine care să se mişte atît de iute. Mai era şi faptul că atacul lui pornea fulgerător. Cîinele de rînd era deprins cu preliminariile de mîrîituri, zbîrlituri şi sforăieli, şi de aceea era doborît şi terminat înainte de a începe lupta sau de a-şi fi venit în fire de pe urma atacului prin surprindere. Lui Colț Alb i se întîmpla atît de des să procedeze astfel, încît devenise un obicei ca el să fie ținut pînă ce cîinele celălalt îşi termina preliminariile şi era gata de luptă, ba chiar dădea el primul atac.

Dar cel mai mare avantaj al lui Colț Alb era experiența. Ştia despre luptă mai mult decît oricare dintre cîinii care îl înfruntau. Se bătuse de mai multe ori, ştia cum să preîntîmpine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el însuşi mai multe şiretlicuri; cît despre metoda lui, abia de mai trebuia îmbunătățită.

Pe măsură ce timpul trecea, avea de dat tot mai puține lupte. Oamenii căutau în zadar un egal şi Smith Frumosu se văzu nevoit să-i opună lupi. Erau prinşi în cursă de indieni în acest scop şi o luptă între Colț Alb şi un lup se dovedea o bună atracție pentru mulțime. Odată a fost adusă o femelă de rîs şi de astă dată Colț Alb trebui să lupte pentru propria-i viață. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era la fel cu a lui; el lupta doar cu colții, în timp ce ea se lupta şi cu labele, care aveau gheare ascuțite.

Dar după lupta cu rîsul, orice altă luptă încetă pentru Colț Alb. Nu mai existau animale cu care să se bată – cel puțin nu exista nici unul care să fie socotit vrednic să se măsoare cu el. Aşa că rămase ca un obiect de expoziție pînă în primăvară, cînd un oarecare Tim Keenan, un individ care umbla cu „uite popa, nu e popa”, poposi în ținut. O dată cu el apăru şi primul buldog care călcase vreodată prin Klondike. Nu se putea ca acest cîine să nu se întîlnească cu Colț Alb, şi timp de o săptămînă înaintea luptei pe care o aşteptau cu toții, acesta era principalul subiect de conversație în anumite cartiere ale oraşului.

Capitolul 4

MOARTEA CARE ATÎRNĂ DE GÎT

Smith Frumosu îi desfăcu lanțul de la gît şi se dădu înapoi.

De astă dată, Colț Alb nu mai atacă imediat. Rămase liniştit, cu urechile ciulite, atent şi curios, supraveghind cu grijă ciudatul animal din fața lui. Nu mai văzuse pînă atunci un asemenea cîine. Tim Keenan îl împinsese pe buldog, mormăindu-i: „Pe el”. Animalul înainta legănîndu-se spre centrul cercului, țeapăn, chinuit şi stîngaci. În cele din urmă se opri, clipind către Colț Alb.

Mulțimea porni să strige: „Pe el, Cherokee! Rupe-l, Cherokee! Înghite-l!”

Dar Cherokee nu părea prea dornic să se bată. Întoarse capul şi clipi spre oamenii care strigau, dînd vesel din ciotul lui de coadă. Nu-i era frică, ci doar lene. În afară de aceasta, nici nu-şi dădea seama că trebuie să se bată cu cîinele din fața lui. Nu era obişnuit să se lupte cu un soi de cîine ca ăsta şi aştepta să i se aducă cel adevărat.

Tim Keenan intră în cerc şi se aplecă asupra lui Cherokee, mîngîindu-l pe grumaz cu mîinile, care se frecau de firele de păr, împingîndu-l înainte, cu mişcări line. Toate acestea erau îndemnuri. Iar efectul lor era ațîțător, pentru că Cherokee începu să mîrîie încet, din fundul gîtlejului. Era o legătură între ritmul mîrîitului şi mişcările pe care omul le făcea cu mîna. Mîrîitul i se sui în gît o dată cu punctul culminant al fiecărei mişcări înainte şi se potolea, pentru a începe din nou, o dată cu mişcarea următoare. Sfîrşitul fiecărei mişcări dădea accentul ritmului, mişcarea terminîndu-se brusc de cum izbucnea mîrîitul.

Lucrul acesta nu rămase fără efect asupra lui Colț Alb, Părul începu să i se ridice pe ceafă şi pe grumaz. Tim Keenan mai împinse pentru ultima oară cîinele şi se dădu înapoi. Avîntul care-l împingea pe Cherokee înainte stingîndu-se, cîinele continuă să înainteze din propria lui voință, gonind iute cu picioarele-i crăcănate. Atunci lovi Colț Alb. Izbucni un strigăt de admirație. Străbătuse distanța mergînd mai degrabă ca o pisică decît ca un cîine; şi cu aceeaşi iuțeală de pisică sfîrtecase cu dinții sărind în lături.

Buldogul sîngera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa lui groasă. Nu dădu nici un semn, nici măcar nu mîrîi, ci se întoarse şi o porni după Colț Alb. Tot ceea ce se petrecea de ambele părți, iuțeala unuia şi perseverența celuilalt, ațîțară patimi în mulțime şi oamenii se porniră să facă noi rămăşaguri şi să le urce pe cele încheiate. Iarăşi şi iarăşi Colț Alb sărea, sfîrteca şi se depărta neatins, iar ciudatul lui duşman îl urmărea fără o prea mare grabă, nu prea încet, dar ferm şi hotărît şi cu intenții precise. Metoda lui urmărea un scop – să facă ceea ce îşi pusese în gînd, ceva de la care nu-l putea abate nimic.

Tot ce făcea el, fiecare acțiune a lui purta semnul acestui țel pe care-l urmărea. Colț Alb era uluit. Nu mai văzuse niciodată un asemenea cîine. Nu avea păr pe el, era moale şi sîngera uşor. Nu exista un înveliş gros de blană care să zădărnicească muşcătura lui Colț Alb, cum se întîmpla adesea cu cîinii de acelaşi soi cu el. De cîte ori lovea, colții i se înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul părea că nu e în stare să se apere. Şi mai era ceva care îl zăpăcea -nu scotea nici un strigăt, aşa cum se obişnuise el cu ceilalți cîini cu care se bătuse. În afară de vreun mîrîit, cîinele îşi îndura chinul fără murmur. Şi nu şovăia nici o clipă în urmărirea lui.

Nu înseamnă că Cherokee era încet, dar oricît de iute se întorcea şi se răsucea el, nu-l nimerea niciodată pe Colț Alb. Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodată cu un cîine de care să nu se poată apropia. Întotdeauna ambii adversari doreau să se apropie. Dar aici era un cîine care se ținea la distanță, țopăind şi ferindu-se cînd într-o parte, cînd într-alta. Şi cînd îşi înfigea colții în el, nu-i ținea, ci dădea drumul pe dată, țîşnind din nou în lături.

Colț Alb nu putea însă să ajungă la partea moale, de dedesubtul gîtului. Buldogul era prea scurt, iar fălcile lui masive erau o apărătoare în plus. Colț Alb țîşnea iute şi apoi se retrăgea neatins, în timp ce rănile lui Cherokee se înmulțeau. Capul şi gîtul îi erau sfîşiate şi sfîrtecate. Sîngera din plin, dar nu părea că s-ar pierde cu firea. Îşi continua urmărirea greoaie, deşi o dată, derutat pentru o clipă, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau, dînd din ciotul lui de coadă în semn că era dispus să se bată.

În acea clipă Colț Alb se năpusti la el, apoi sări deoparte sfîrtecînd în viteză rămăşița sfîşiată a

uneia din urechi. Cu o uşoară urmă de mînie, Cherokee reluă urmărirea, mergînd înăuntrul cercului pe care-l descria Colț Alb şi străduindu-se să-i apuce gîtlejul în strînsoarea lui ucigătoare. Colț Alb scăpă de buldog ca prin urechile acului, şi cînd Colț Alb, răsucindu-se brusc, scapă de primejdie sărind în partea opusă, se auziră strigăte de laudă.

Timpul trecea. Colț Alb continua să țopăie, furişîndu-se şi răsucindu-se, sărind înainte şi înapoi şi lăsînd răni tot mai multe pe trupul duşmanului. Iar buldogul continua să-l urmărească cu o siguranță înverşunată. Mai devreme sau mai tîrziu îşi va atinge țelul – acela de a izbuti să-l prindă în strînsoarea care îi va aduce victoria. Între timp răbda toate chinurile pe care celălalt i le provoca. Urechile lui mari erau fîşiuțe, ceafa şi umerii îi erau sfîşiate în douăzeci de locuri; pînă şi buzele îi erau spintecate şi sîngerau – toate acestea pricinuite de muşcăturile ca fulgerul care îi depăşeau posibilitatea de a le prevedea şi de a se păzi de ele.

Colț Alb încercase din cînd în cînd să-l răstoarne pe Cherokee, dar diferența de înălțime era prea mare. Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pămînt. Colț Alb întrecu măsura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl prinse pe Cherokee cu capul întors, cînd acesta se răsucea mai încet. Umărul îi era expus. Colț Alb se aruncă asupra lui, dar era mai înalt decît celălalt, şi cînd lovi cu putere se trezi peste trupul duşmanului. Pentru prima oară

în istoricul luptelor lui, oamenii îl văzură pe Colț Alb pierzînd pămîntul de sub picioare. Trupul lui descrise o jumătate de salt mortal în aer şi ar fi căzut pe spate dacă atunci cînd era încă în aer nu s- ar fi răsucit ca o pisică, în sforțarea lui de a cădea cu picioarele pe pămînt. Aşa cum căzu, se lovi rău într-o parte. În clipa următoare era în picioare, dar în aceeaşi clipă colții lui Cherokee se încleştară în gîtlejul, lui.

Nu-l înhățase bine, pentru că nimerise prea jos, spre piept, dar Cherokee ținea zdravăn. Colț

Alb sări în picioare şi se smuci sălbatic în sus şi în jos, încercînd să se scuture de trupul buldogului. Îl scotea din fire această greutate care atîrna, trăgîndu-l în jos. Îi încătuşa mişcările, stînjenindu-l. Părea o cursă, şi toate instinctele lui se împotriveau şi se revoltau împotriva ei. Era o revoltă plină de mînie. Timp de cîteva minute păru smintit de-a binelea. Izvorul vieții din el îi apăra acum făptura. Voința de a exista, ce sălăşluia în trupul lui, se ridica vijelios. Îl stăpînea această simplă dragoste carnală de viață. Toată inteligența îi pierise ca şi cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi era zdruncinată de dorința oarbă a cărnii de a trăi şi de a se mişca, de a se mişca cu orice preț, de a continua să se mişte, pentru că mişcarea era manifestarea existenței lui.

Se rotea mereu, fără încetare, zvîrcolindu-se pe loc, întorcîndu-se şi răsucindu-se, încercînd mereu să scuture greutatea de cincizeci de pfunzi care îl trăgea de gîtlej. Buldogul se mulțumea doar să-l țină strîns. Uneori, rar, izbutea să atingă pămîntul cu picioarele şi să se împingă pentru un moment în Colț Alb. Dar în clipele următoare pierdea pămîntul de sub picioare şi era tîrît în vîrtejul unuia din rotocoalele nebuneşti pe care Colț Alb le descria. Cherokee se făcu una cu instinctul din el. Ştia bine că făcea exact ceea ce trebuia şi simți un fior de plăcere. În asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrînd-nevrînd, se lăsa aruncat într-o parte şi în alta, fără să se sinchisească cîtuşi de puțin că ar putea fi rănit în felul acesta. Aşa ceva nu mai avea nici o importanță. Strînsoarea era totul, şi el strîngea.

Colț Alb nu încetă decît atunci cînd simți că nu mai poate de oboseală. Îi era cu neputință să mai facă ceva şi nu mai pricepea ce se întîmplase. Niciodată, de cînd lupta, nu i se întîmplase aşa ceva. Cîinii cu care se mai bătuse nu se luptau aşa. Cu ei se muşca, se sfîrteca şi se fugărea, muşca şi el, sfîrteca şi fugea. Zăcea aproape pe o parte, gîfîind. Strîngînd fără să-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercînd să-l întoarcă pe partea lui. Colț Alb se împotrivi şi simți cum fălcile îşi mută strînsoarea, dînd drumul uşor şi încleştîndu-se din nou, crestînd încet cu colții. Fiecare mutare apropia strînsoarea de gîtlej. Sistemul buldogului era să țină ceea ce apucase şi să caute să pătrundă mai mult, ori de cîte ori Colț Alb stătea liniştit. Cînd Colț Alb se zbătea, Cherokee se mulțumea doar să țină cu dinții.

Ceafa bombată a lui Cherokee era singura parte a trupului acestuia la care puteau ajunge dinții lui Colț Alb. Îl apucă de capătul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri; el însă nu cunoştea sistemul acesta de luptă al crestatului cu dinții şi nici fălcile lui nu erau făcute pentru aşa ceva. El spinteca cu colții şi sfîşia cu mişcări convulsive, ca să-şi poată face loc. Apoi o schimbare a poziției lor îl întoarse. Buldogul izbutise să-l răstoarne pe spate şi continua să atîrne de gîtul lui. Era peste el. Colț Alb îşi arcui picioarele dinapoi ca o pisică, scormonind cu labele în burta duşmanului de deasupra lui; începu să zgîrie, sfîşiindu-l cu mişcări prelungi. De bună seamă că i-ar fi scos măruntaiele lui Cherokee dacă acesta nu s-ar fi răsucit iute pe loc în jurul punctului pe care-l ținea strîns, trăgîndu-şi trupul de lîngă Colț Alb şi aşezîndu-se în unghi drept.

Nu exista nici o scăpare din această strînsoare. Era ca însuşi destinul, la fel de neînduplecată ca şi el. Suia încet spre vena jugulară. Îl mai salva pe Colț Alb de la moarte numai pielea care îi atîrna la gît şi blana deasă care îl acoperea. Acestea se făceau ghemotoc în botul lui Cherokee şi aproape că zădărniceau strînsoarea colților. Dar, bucată cu bucată, ori de cîte ori avea prilejul, Cherokee apuca cu gura tot mai mult din piele şi din blană. Urmarea fu că, încetul cu încetul, îl sugruma pe Colț Alb, care răsufla tot mai anevoie pe măsură ce timpul trecea.

Se părea că lupta se apropie de sfîrşit. Susținătorii lui Cherokee erau triumfători şi ofereau şanse ridicole. Şi în aceeaşi măsură erau deprimați susținătorii lui Colț Alb; ei refuzau rămăşagurile de zece pentru unu şi douăzeci pentru unu, deşi unul dintre ei se arătă destul de pripit ca să încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era Smith Frumosu. Făcu un pas în arenă şi-l arătă pe Colț Alb. Apoi începu să rîdă batjocoritor şi disprețuitor. Lucrul acesta îşi produse efectul dorit. Colț Alb turbă de furie. Îşi adună ultimele puteri şi se ridică. Şi pe cînd se zbătea în jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai duşmanului său atîrnîndu-i mai departe de gît, mînia i se prefăcu în spaimă. Izvorul de viață din el îl stăpîni din nou şi inteligența dispăru în fața voinței cărnii lui de a trăi. De jur-împrejur şi iarăşi înapoi, poticnindu-se, căzînd şi ridicîndu-se, ba chiar înălțîndu-se din cînd în cînd pe picioarele dinapoi şi ridicîndu-şi duşmanul de la pămînt, el se lupta zadarnic să scuture moartea care-i atîrna de gît.

În cele din urmă căzu rostogolindu-se pe spate, sfîrşit; iar buldogul îşi mută repede strînsoarea, pătrunzînd mai mult, crestînd tot mai mult carnea împăturită în blană şi sugrumîndu-l pe Colț Alb mai tare ca oricînd. Izbucniră ropote de aplauze pentru învingător şi multe strigăte de „Cherokee!”,

„Cherokee!” Acesta le răspunse dînd puternic din ciotul lui de coadă. Dar strigătele aprobatoare nu-l distrăgeau de la ceea ce făcea. Între coadă şi fălcile lui masive nu exista nici o legătură. Coada putea să se mişte, fălcile continuau însă cumplita strînsoare a gîtlejului lui Colț Alb.

În aceste clipe ceva atrase atenția spectatorilor. Era un clinchet de clopoței. Se auziră strigăte de dog-musheri14. Toți, în afară de Smith Frumosu, priviră speriați, cuprinşi de frica poliției. Văzură în susul pîrtiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, trasă de cîini. Era limpede că veneau dinspre pîrîu, unde fuseseră într-o călătorie de prospecție. La vederea mulțimii opriră cîinii, se apropiară şi se vîrîră printre oameni, curioşi să vadă pricina agitației. Dog-musherul avea mustață, dar celălalt, un om mai tînăr şi înalt, era ras, fața îi era trandafirie din cauza pulsației sîngelui şi a goanei prin aerul înghețat.

Colț Alb încetase de fapt lupta. Din cînd în cînd mai opunea rezistență cu mişcări convulsive, dar zadarnic. Nu mai putea să tragă decît puțin aer în piept, şi puținul care îl mai trăgea scădea sub încleştarea nemiloasă care se strîngea tot mai mult. Cu toată armura lui de blană, vena mare de la gît i-ar fi fost de mult despicată dacă, atunci cînd îl înhățase prima oară, buldogul nu l-ar fi apucat prea de jos, adică de piept. Îi trebuise mult timp lui Cherokee ca să-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta făcuse ca fălcile să i se încurce în blană şi în cutele pielii.

Între timp, bruta josnică se trezise în Smith Frumosu, punînd stăpînire şi pe bruma de judecată sănătoasă pe care o mai avea. Cînd văzu că ochii lui Colț Alb încep să sticlească, ştiu fără greş că lupta era pierdută. Atunci se dezlănțui. Sări la Colț Alb şi începu să-l lovească cu sălbăticie, izbindu-l cu piciorul. Din mulțime se auziră şuierături şi strigăte de protest, dar atîta tot. Şi pe cînd se petreceau cele de mai sus, iar Smith Frumosu continua să-l lovească pe Colț Alb cu piciorul, în mulțime se produse mişcare. Unul din noii veniți, cel care era mai înalt, îşi făcea loc, dînd din umeri în stînga şi în dreapta, fără nici o ceremonie sau blîndețe. Cînd pătrunse în arenă, Smith Frumosu era tocmai pe cale să lovească iarăşi. Toată greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un echilibru nestabil. În acea clipă, pumnul noului venit îi dădu o lovitură zdrobitoare în plină față. Piciorul lui Smith Frumosu pierdu pămîntul de sub el şi trupul păru că i se înalță în aer, sucindu-se înapoi, şi căzu în zăpadă. Noul venit se întoarse spre mulțime.

– Laşilor! strigă el. Bestii ce sunteți!

Era cuprins de furie – o furie sfîntă. Cînd fulgerau mulțimea, ochii lui cenuşii păreau metalici, ca de oțel. Smith Frumosu se ridică şi veni spre el, smiorcăind ca un laş ce era. Noul venit nu înțelese. Nu-l ştia cît de josnic şi laş era şi crezu că vine să se bată. Aşa că, strigîndu-i „bestie!”, îi trînti un pumn, dîndu-l peste cap cu o a doua lovitură aplicată în față. Smith Frumosu găsi cu cale că zăpada era locul cel mai sigur pentru el şi rămase întins acolo unde căzuse, renunțînd la orice sforțare de a se mai ridica.

– Matt, hai şi dă-mi o mînă de ajutor! îi strigă noul venit dog-musherului, care-l urmase în arenă. Cei doi oameni se aplecară asupra cîinilor. Matt îl apucă pe Colț Alb, gata să-l tragă atunci cînd fălcile lui Cherokee îi vor fi dat drumul. Tînărul se strădui să i le descleşteze, apucînd fălcile buldogului, cu mîinile şi încercînd să i le desfacă. Zadarnic însă.

Şi pe cînd trăgea, smucea şi răsucea trupul cîinelui, continua să strige, cu fiecare respirație de-a lui: „Bestiilor ce sunteți!”.

Mulțimea începu să se neliniştească şi unii protestară chiar că li se strică petrecerea, dar noul venit îi făcu să tacă atunci cînd îşi ridică pentru o clipă capul de la lucrul lui, aruncîndu-le o privire pătrunzătoare.

– Bestiile dracului! explodă el în cele din urmă şi-şi reluă treaba.

– Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poți desface! zise Matt în cele din urmă. Se opriră amîndoi şi priviră la cîinii încleştați.

– Nu sîngerează prea tare – constată Matt. Nu s-a curățat încă.

– Dar poate să moară în fiece clipă – îi răspunse Scott. Uite, vezi, a intrat cu dinții şi mai adînc. Agitația şi teama tînărului pentru Colț Alb creştea. Îl izbi pe Cherokee în cap cu sălbăticie, o dată şi încă o dată. Acesta însă nu-şi desfăcea fălcile. Dădea din ciotul lui de coadă, arătînd astfel că înțelegea rostul loviturilor, dar că se ştia în drept şi că nu-şi făcea decît datoria ținînd strînsoarea.

– Nu vrea nimeni să ne dea o mînă de ajutor? strigă Scott cu disperare spre mulțime.

Dar nu se oferi nimeni. În schimb începură să-l aclame sarcastic acoperindu-l cu o ploaie de sfaturi date în bătaie de joc.

– Trebuie să găseşti o pîrghie – îl sfătui Matt.

Celălalt întinse mîna la tocul de la brîu, trase revolverul şi încercă să împingă țeava între fălcile buldogului. Împinse, împinse cu putere, pînă ce se auzi clar scrîşnetul dinților încleştați pe oțel. Amîndoi oamenii stăteau în genunchi, plecați asupra cîinilor. Tim Keenan intră în arenă. Se opri lîngă Scott şi-l atinse pe umăr, zicîndu-i pe un ton amenințător:

– Nu-i rupe dinții, străine!

– Atunci am să-i rup gîtul – replică Scott, continuînd să împingă şi să-i desfacă fălcile cu țeava revolverului.

– Nu-i rupe dinții, îți spun! repetă cel care umbla cu „uite popa, nu e popa”, pe un ton mai amenințător decît înainte.

Dar dacă urmărea să-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi încetă eforturile, deşi privi în sus cu răceală şi întrebă:

– Al tău e cîinele?

Acesta scoase un mormăit.

– Atunci fă-te-ncoace şi desfă-i strînsoarea.

– Bine, străine – mormăi celălalt, întărîtat. Pot să-ți spun doar că nu eu am făcut treaba asta şi nu prea văd cum am s-o desfac.

– Atunci cară-te de aici! fu răspunsul. Şi nu mă mai bate la cap. Am treabă!

Tim Keenan continuă să stea aplecat asupra lui, dar Scott nu-i mai dădea nici o atenție. Izbutise să vîre țeava între fălci într-o parte şi încerca s-o scoată pe partea cealaltă. O dată treaba asta făcută, apăsă cu blîndețe şi cu atenție, desfăcînd cîte puțin fălcile, în timp ce Matt trăgea încet, încet, gîtul schilodit al lui Colț Alb.

– Stai să-ți iei cîinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu îngăduia împotrivire proprietarului lui Cherokee.

Acesta se aplecă ascultător şi îl apucă zdravăn pe Cherokee.

– Acum! anunță Scott, opintindu-se pentru ultima dată. Cîinii fură despărțiți, buldogul zbătîndu-se cu putere.

– Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl tîrî pe Cherokee înapoi în mulțime.

Colț Alb făcu cîteva sforțări zadarnice să se ridice. Izbuti o dată să se pună pe picioare, dar era prea slab ca să se poată ține şi căzu afundîndu-se în zăpadă. Ochii îi erau pe jumătate închişi şi sticloşi. Fălcile îi erau desfăcute, iar limba îi atîrna printre ele plină de noroi şi moale. Arăta ca un cîine ucis prin strangulare. Matt îl cercetă.

– E aproape curățat – zise el – dar mai respiră.

Smith Frumosu se ridică şi se apropie să se uite la Colț Alb.

– Matt, cît face un cîine bun de sanie? întrebă Scott.

Dog-musherul care şedea încă în genunchi, aplecat asupra lui Colț Alb, socoti o clipă, apoi zise:

– Trei sute de dolari.

– Şi cît face unul care e mai mult mort decît viu, aşa cum e ăsta? întrebă Scott, atingîndu-l pe

Colț Alb cu piciorul.

– Jumătate – socoti dog-musherul. Scott se întoarse spre Smith Frumosu.

– Ai auzit, domnule Bestie? O să-ți iau cîinele şi o să-ți dau o sută cincizeci pe el. Scoase portofelul şi îi numără hîrtiile.

Smith Frumosu îşi puse mîinile la spate, refuzînd să se atingă de banii oferiți.

– Nu-i de vînzare – zise el.

– Ba cum de nu! îl asigură celălalt. Şi îl cumpăr eu. łine banii. Cîinele e al meu. Smith Frumosu, ținîndu-şi încă mîinile la spate, începu să se dea înapoi.

Scott sări la el, ridicînd pumnul să-l lovească. Smith Frumosu se ghemui, înainte ca lovitura să fi pornit.

– E dreptul meu – scînci el.

– Ti-ai pierdut dreptul la cîinele ăsta! se auzi răspunsul. Ai de gînd să primeşti banii sau te pocnesc din nou?

– Bine – se grăbi să răspundă Smith Frumosu, cuprins de frică. Dar să ştii că iau banii silit – adăugă el. Cîinele ăsta face o avere. N-am să mă las jefuit, orice om îşi are dreptul lui.

– Întocmai – zise Scott, înmînîndu-i banii. Orice om îşi are dreptul lui. Numai că tu nu eşti om. Eşti bestie!

– Aşteaptă pînă mă întorc eu la Dawson! amenință Smith Frumosu. Te dau pe mîna justiției.

– Dacă îndrăzneşti să deschizi gura cînd te întorci la Dawson, atunci am să fac să te dea afară din oraş. Ai priceput?

Smith Frumosu răspunse cu un mormăit.

– Ai priceput? tună celălalt, cu o furie neaşteptată.

– Da – îngăimă Smith Frumosu, trăgîndu-se înapoi.

– Da, şi mai cum?

– Da, domnule – mormăi Smith Frumosu.

– Păzea! Muşcă! strigă cineva şi izbucni în hohot de rîs.

Scott îi întoarse spatele şi se duse să-i dea o mînă de ajutor dog-musherului care avea de lucru cu Colț Alb.

Unii începură să plece; alții stăteau în grupuri, privind şi discutînd. Tim Keenan intră şi el în vorbă cu cei dintr-un grup.

– Cine-i mutra asta? întrebă el.

– Weedon Scott – răspunse cineva.

– Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întrebă Keenan.

– Oho, ăsta e unul din specialiştii ăia grozavi în mine. Are trecere pe la toți grangurii. Dacă nu vrei să ai încurcături, atunci întinde-o din fața lui, atîta îți spun. E bine cu toate autoritățile. Comisarul aurului îi e bun prieten.

– M-am gîndit eu că trebuie să fie cineva – îngînă stăpînul lui Cherokee. D-aia nici nu l-am luat repede de la început.

Capitolul 5

NEÎMBLÎNZITUL

– Nu-i nici o speranță – mărturisi Weedon Scott.

Şedea pe treapta colibei sale şi privea către dog-musher, care, dînd din umeri, îi răspunse la fel de deznădăjduit.

Se uitau amîndoi la Colț Alb, care mîrîia zbîrlit şi fioros la capătul lanțului întins, străduindu-se să ajungă la cîinii de sanie. Cum aceştia primiseră cîteva lecții din partea lui Matt – în treacăt fie zis, aceste lecții fuseseră administrate cu o bîtă – cîinii de sanie se deprinsesem să-l lase în pace pe Colț Alb; şi în momentul acesta erau lungiți departe de el, ca şi cum ar fi uitat cu totul de existența lui.

– E lup şi nu poate fi domesticit – constată Weedon Scott.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa – se împotrivi Matt. Orice ai spune tu, cred că e imposibil să nu fie vreo rămăşiță de cîine în el. Un lucru ştiu sigur şi trebuie să ținem seama de el.

Dog-musherul se întrerupse şi dădu din cap cu tîlc, privind spre muntele Moosehide.

– Nu ține pentru tine ceea ce ştii – îi zise Scott, tăios, după ce aşteptase destul de mult timp. Hai, dă-i drumul! Ce e?

Dog-musherul arătă spre Colț Alb cu degetul cel mare întors înapoi.

– Lup sau cîine e totuna, ăsta a mai fost domesticit.

– Nu mai spune!

– Te asigur că da, ba încă a fost deprins să tragă la ham. Ia uită-te bine colo. Vezi semnele de pe piept?

– Ai dreptate, Matt. A fost cîine de ham înainte ca Smith Frumosu să fi pus mîna pe el.

– Şi nu prea văd de ce n-ar ajunge iar cîine de sanie.

– Cum adică? întrebă Scott, nerăbdător. Apoi, speranța îi pieri şi, dînd din cap, adăugă: e la noi de două săptămîni, şi dacă poți să spui ceva, e că acum pare mai sălbatic ca oricînd.

– Să mai facem o încercare – îl sfătui Matt. Dă-i drumul un timp. Celălalt îl privi neîncrezător.

– Da – continuă Matt – ştiu că ai încercat, dar n-ai luat şi o bîtă.

– Atunci încearcă tu.

Dog-musherul luă o bîtă şi se îndreptă spre animalul legat în lanț. Colț Alb se uita la bîtă aşa cum se uită leul din cuşcă la biciul îmblînzitorului.

– Fii atent cum se uită la bîtă – zise Matt. Ăsta-i semn bun. Nu-i prost. Nu îndrăzneşte să mă atace, atîta timp cît am bîta în mînă. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranță.

Pe măsură ce mîna omului i se apropia de ceafă, Colț Alb se zbîrlea, mîrîia şi se ghemuia. Dar pe cînd se uita la mîna care se apropia, încerca să supravegheze bîta din mîna cealaltă care atîrna amenințătoare deasupra lui. Matt desfăcu lanțul de zgardă şi se dădu înapoi.

Colț Alb abia îşi dădu seama că e liber. Se scurseseră multe luni de cînd trecuse în stăpînirea lui Smith Frumosu şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodată o clipă de libertate în afară de împrejurările în care era lăsat liber ca să se lupte cu alți cîini. Şi întotdeauna după asemenea lupte era imediat închis din nou.

Nu mai ştia ce să creadă. Poate că vreo noiță drăcovenie de-a zeilor era pe cale să fie săvîrşită împotriva lui. Păşea încet şi cu grijă, aşteptîndu-se în fiecare clipă la vreun atac. Nu ştia ce să facă – totul era atît de nemaipomenit! Avu grijă s-o tulească din fața celor doi zei care-l supravegheau şi se îndreptă cu băgare de seamă spre colțul colibei. Nu se întîmplă nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou şi se apropie pînă la o duzină de picioare, privindu-i pe cei doi oameni cu atenție.

– Nu cumva vrea s-o şteargă? întrebă noul lui stăpîn. Matt dădu din umeri:

– Trebuie să riscăm. Singura cale ca să afli ceva este să aştepți, să vezi.

– Nenorocitul… – murmură Scott, compătimitor. Cred că îi trebuie o dovadă de bunătate din partea omului – adăugă el, întorcîndu-se şi intrînd în colibă.

Ieşi cu o bucată de carne pe care i-o aruncă lui Colț Alb. Acesta sări într-o parte, cercetînd-o de la distanță, bănuitor.

– Marş, Major! strigă Matt amenințător, dar prea tîrziu.

Major se şi năpustise asupra cărnii. În clipa în care fălcile lui o prinseră, Colț Alb îl lovi. Acesta se dădu peste cap. Matt se repezi, dar mai iute decît el fu Colț Alb. Major veni clătinîndu-se la picioarele lui, dar sîngele ce i se prelingea din gîtlej înroşea zăpada, făcînd o pată care se întindea mereu.

– Îmi pare rău, dar a meritat asta! zise Scott, în grabă.

Piciorul lui Matt însă îşi şi începuse traiectoria ca să-l lovească pe Colț Alb. Urmă o săritură, o fulgerare de dinți şi un strigăt ascuțit. Mîrîind sălbatic, Colț Alb se tîrî înapoi cîțiva paşi, în timp ce Matt se apleca să-şi cerceteze piciorul.

– M-a apucat zdravăn – zise el, arătînd spre pantalonii şi indispensabilii sfîşiați şi spre pata roşie care creştea.

– łi-am spus eu că nu-i nimic de făcut cu ăsta, Matt – zise Scott, deznădăjduit. M-am gîndit eu la asta, deşi nu-mi venea să pomenesc de aşa ceva. Dar tot aici am ajuns. Vrei, nu vrei, asta e !

În timp ce vorbea, îşi trase în silă revolverul, îi deschise butoiul şi se asigură că e încărcat.

– Ascultă-mă, domnule Scott – se împotrivi Matt, cîinele ăsta a trecut prin iad. Nu cumva ai vrea să fie vreun înger alb şi strălucitor? Dă-i timp.

– Uită-te la Major – replică celălalt.

Dog-musherul cercetă cîinele doborît. Se prăvălise în zăpadă într-o baltă de sînge şi se vedea bine că-şi dă ultima suflare.

– Aşa-i trebuie! Ai spus-o şi dumneata, domnule Scott. A încercat să-i ia carnea lui Colț Alb şi s- a curățat. Era şi de aşteptat. Eu unul nu aş da o para chioară pe cîinele care nu s-ar lupta pentru carnea lui.

– Dar uită-te la tine, Matt. Ai dreptate în ce priveşte cîinele, dar trebuie să stabilim şi o limită.

– Aşa-mi trebuie – se încăpățîna Matt să susțină – ce mi-a venit să-l lovesc? Ai spus şi dumneata că a făcut bine. Aşa că n-aveam nici un drept să-l lovesc.

– S-ar face o pomană cu el să fie omorît – stărui Scott. E cu neputință să-l îmblînzeşti.

– Ascultă aici, domnule Scott, dă-i nenorocitului prilejul să se îndrepte. Nu l-a avut pînă acum. Abia a ieşit din iad şi e pentru prima oară liber. Dă-i prilejul să se îndrepte, dar cu îngăduință, şi dacă nu se poate, atunci am să-l omor chiar eu. Asta e!

– Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să-l omor şi nici să fie omorît – răspunse Scott, punînd deoparte revolverul. O să-i dăm drumul şi o să vedem ce o să poată face din el blîndețea. Să încercăm!

Se îndreptă spre Colț Alb şi începu să-i vorbească cu bunătate şi blîndețe.

– Ia mai bine şi o bîtă – îl povățui Matt.

Scott dădu din cap şi continuă să încerce să cîştige încrederea lui Colț Alb.

Colț Alb era însă bănuitor. Ceva îl amenința. Ucisese cîinele acestui zeu, îl muşcase pe celălalt zeu – tovarăşul lui – şi la ce altceva se putea aştepta decît la o pedeapsă grozavă? Dar în fața ei era neîmblînzit. Se zbîrli şi-şi arătă colții, cu privirea cercetătoare şi cu tot trupul încordat şi gata la orice. Zeul nu avea nici o bîtă şi de aceea îi îngădui să vină foarte aproape. Mîna zeului se întinse şi se coborî deasupra capului său. Colț Alb se strînse şi se încorda pe măsură ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo perfidie sau aşa ceva. Cunoştea el mîinile zeilor, puterea lor mult încercată, iscusința lor de a face rău. În afară de aceasta, era şi vechea lui neplăcere de a se lăsa atins. Mîrîi mai amenințător, se ghemui mai jos, dar mîna continuă să coboare. Nu voia să muşte mîna şi îndură primejdia ei pînă ce izbucni instinctul din el, care puse stăpînire pe ființa lui, cu nesățiosu-i dor de viață.

Weedon Scott crezuse că e destul de iute ca să se ferească de orice muşcătură sau sfîşiere. Dar avea să mai afle cît e de iute Colț Alb, care-l lovi cu siguranța şi cu repeziciunea unui şarpe încolăcit.

Scott scoase un strigăt de surprindere, apucîndu-se de mîna sfîşiată şi strîngînd-o cu cealaltă mînă. Matt trînti o înjurătură tare şi sări lîngă el. Colț Alb se ghemui, dîndu-se înapoi, zbîrlindu-se, arătîndu-şi colții, cu ochii scăpărînd de o amenințare răutăcioasă. Acum se putea aştepta la o bătaie tot atît de cumplită, ca orice bătaie pe care o primise de la Smith Frumosu.

– Ei! Ce vrei să faci? strigă deodată Scott.

Matt se repezi în colibă şi ieşi cu o carabină.

– Nimic – răspunse el încet, cu un calm prefăcut – nu fac decît să-mi țin cuvîntul. Cred că e dreptul meu să-l ucid, aşa cum am spus.

– Nu!

– Ba da. Uite!

Aşa cum Matt stăruise pentru Colț Alb cînd fusese muşcat, tot aşa stăruia acum Weedon Scott.

– Spuneai să-i dăm prilejul să se schimbe. Ei bine, dă-i-l atunci. Abia ne-am apucat de treabă şi nu ne putem lăsa de la bun început. De data asta am meritat-o pe bună dreptate, şi uită-te la el!

La douăzeci de picioare de ei, la capătul colibei, Colț Alb mîrîia cu o răutate care îți îngheța sîngele în vine, şi nu mîrîia la Scott, ci la dog-musher.

– Vai de mine, tot prost am să mor! exclamă dog-musherul, uluit.

– Uite cît e de inteligent – continuă Scott degrabă. Ştie ca şi tine la ce-s bune armele de foc. Are cap, şi unui astfel de cap trebuie să-i dai prilejul să arate ce poate. Pune arma la loc!

– Imediat m-am executat – consimți Matt, sprijinind carabina de grămada de lemne.

– Ia te uită! exclamă el în clipa următoare. Colț Alb se liniştise şi nu mai mîrîia.

– Treaba asta merită să fie cercetată mai îndeaproape. Ia priveşte.

Matt se întinse după carabină şi în aceeaşi clipă Colț Alb mîrîi. Se depărta de carabină şi buzele ridicate ale lui Colț Alb se lăsară acoperindu-i dinții.

– Ei, şi-acum doar aşa, în joacă.

Matt apucă puşca şi începu să o ridice uşor spre umăr. Mîrîitul lui Colț Alb începu o dată cu mişcarea, întărindu-se pe măsură ce aceasta se apropia de punctul ei culminant. Dar cu o clipă mai înainte ca arma să fi ajuns în dreptul lui, dispăru pe după colțul colibei. Matt rămase cu privirea ațintită spre locul gol din zăpadă pe care îl ocupase Colț Alb.

Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se întoarse, şi îşi privi stăpînul:

– Sunt de aceeaşi părere, domnule Scott. Cîinele ăsta este prea inteligent ca să fie ucis.

Capitolul 6

DASCĂLUL IUBIRII

Urmărindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colț Alb se zbîrli şi începu să mîrîie, dîndu-i de veste că nu se va supune pedepsei. Trecuseră douăzeci şi patru de ore de cînd sfîrtecase mîna care era acum bandajată şi susținută de o eşarfă ca să nu curgă sînge. Colț Alb mai avusese de-a face cu pedepse amînate şi se temea să nu-l lovească şi acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Făptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire – îşi înfipsese colții în carnea sacră a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relațiilor cu zeii să-l aştepte ceva cumplit.

Zeul şedea la cîteva picioare mai încolo. Colț Alb nu putea să vadă nimic primejdios în asta.

Cînd pedepseau, zeii stăteau în picioare. Iar pe deasupra, zeul acesta nici nu avea bîtă, bici sau armă de foc. Ba mai mult, el însuşi era liber. Nu stătea legat cu lanț şi nici nu era priponit de vreun băț. Avea timp să se pună în siguranță, în timp ce zeul se scula anevoie. Pînă atunci va putea să aştepte şi să vadă ce se întîmplă.

Zeul rămăsese liniştit şi nemişcat; şi mîrîitul lui Colț Alb descrescu încet, încet, într-un scîncet care i se pierdu în gîtlej şi se stinse. Atunci, zeul începu să vorbească şi, la primul sunet al glasului său, lui Colț Alb i se ridică părul pe ceafă şi mîrîitul îi țîşni din gîtlej. Dar zeul nu făcu nici o mişcare duşmănoasă, ci continuă să vorbească molcom. O vreme, Colț Alb mîrîi la unison cu el, statornicindu-se un fel de corespondență între ritmul mîrîitului şi cel al glasului. Dar zeul continua să vorbească la nesfîrşit. Îi vorbi lui Colț Alb aşa cum nu i se mai vorbise vreodată. Vorbea blînd şi mîngîietor, cu o bunătate care atinse undeva o coardă în Colț Alb. Fără voie şi în ciuda tuturor avertismentelor cu care îl îmboldea instinctul, Colț Alb începu să capete încredere în acest zeu. Încerca un sentiment de siguranță, care era dezmințit de toată experiența lui cu oamenii.

Trecu mult timp, după care zeul se ridică şi intră în colibă. Colț Alb îl iscodi cu teamă cînd ieşi.

Nu avea nici bici, nici bîtă, nici armă. Şi nici mîna sănătoasă nu era la spate, ascunzînd cine ştie ce. Se aşeză ca mai înainte, în acelaşi loc, la cîteva picioare mai încolo. łinea în sus o bucățică de carne. Colț Alb ciuli urechile şi o cercetă bănuitor, avînd grijă să fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat şi pregătit să sară în lături la primul semn duşmănos.

Pedeapsa continua să întîrzie. Zeul se mulțumi să-i treacă o bucată de carne pe la nas. Iar cît despre carne, nimic nu părea să dea de bănuit. Colț Alb era încă bănuitor şi, deşi carnea îi era oferită cu mişcări scurte de mînă, nu vru totuşi s-o atingă. Zeii erau atotştiutori şi cine putea bănui ce perfidie nemaiîntîlnită pîndea dincolo de această bucățică de carne, în aparență nevătămătoare. În experiența lui de pînă atunci, şi mai ales de pe vremea cînd avusese de-a face cu femeile din trib, carnea şi bătaia îi apăreau adesea nedespărțite, şi nu era bine de el.

În cele din urmă, zeul îi azvîrli carnea în zăpadă, la picioare. Mirosi carnea cu grijă, dar nu se uită la ea. Pe cînd o adulmeca, îşi ținea ochii ațintiți la zeu. Nu se întîmplă nimic. Apucă bucata de carne cu gura şi o înghiți. Continua să nu se întîmple nimic. Ba zeul îi mai oferi o bucată de carne. Şi iarăşi nu vru s-o ia din mînă şi îi fu din nou aruncată. Treaba asta se repetă de cîteva ori. Dar veni un moment în care zeul nu mai vru să i-o arunce. O ținea în mînă, oferindu-i-o cu stăruință.

Carnea era bună şi lui Colț Alb îi era foame. Pas cu pas şi cu mare grijă, el se apropie de mînă.

În cele din urmă veni momentul cînd se hotărî să mănînce carnea pe care zeul o ținea în mînă. Nu- şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul înainte, cu urechile lipite şi cu părul de pe ceafă zbîrlit fără să vrea, de parcă avea o creastă. I se urcă un mîrîit slab în gîtlej, ca un avertisment că nu se poate glumi cu el. Mîncă bucata de carne şi nu se întîmplă nimic. Bucată cu bucată, mancă toată carnea şi nu i se întîmplă nimic. Pedeapsa continua să întîrzie.

Se linse pe bot şi aşteptă. Zeul continua să vorbească. În glasul lui era blîndețe – lucru cu care

Colț Alb nu se mai întîlnise. Dar şi în el se iviră simțăminte pe care de asemenea nu le încercase în trecut. Simțea o mulțumire ciudată, ca şi cum i-ar fi fost împlinită o necesitate, ca şi cum un gol din ființa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din nou în el instinctul şi semnalul experienței din trecut. Zeii erau întotdeauna şireți şi aveau căi nebănuite de a-şi atinge țelurile.

Ah, ştia el! Iată că mîna zeului, atît de iscusită în a da lovituri, se întindea spre el, coborînd deasupra capului lui. Dar zeul continua să vorbească. Glasul îi era blînd şi mîngîietor. În ciuda mîinii amenințătoare, glasul inspira încredere. Iar în ciuda glasului care îl liniştea, mîna inspira neîncredere. Colț Alb era chinuit de simțăminte, de impulsuri contrarii. Părea că va plesni în bucățele, atît de grozav era controlul pe care îl exercita, ținînd strîns laolaltă, cu o hotărîre neobişnuită, forțele potrivnice ce se luptau în el ca să-l domine.

Căzu la o învoială. Mîrîi, se zbîrli şi îşi culcă urechile. Dar nici nu muşcă şi nici nu sări într-o parte. Mîna cobora din ce în ce mai mult. Îi atinse capătul firelor de păr ridicate. Se ghemui sub ea. Şi ea îl urmă în jos, lăsîndu-se tot mai mult asupra lui. Ghemuindu-se, aproape tremurînd, izbuti să se stăpînească. Era un chin mîna aceasta care îl atingea şi îi încălca instinctul. Nu putea să uite într-o singură zi tot răul pe care i-l pricinuiseră mîinile oamenilor. Dar era voința zeului şi se strădui să arate supunere.

Mîna se urca şi cobora mereu, bătîndu-l uşor şi mîngîietor cu palma. Şi asta continuă, dar ori de cîte ori mîna se ridica părul se ridica şi el sub ea. Iar de cîte ori mîna cobora, urechile i se lăsau şi un mîrîit înfundat îi răzbătea din gîtlej. Colț Alb mîrîi şi mîrîi atrăgînd atenția stăruitor. În felul acesta, el vestea că e gata să răspundă la orice rău i s-ar face. Era greu de ştiut cînd o să iasă la lumină ținta pe care zeul o urmărea. Glasul acela cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipă într-un răcnet de mînie, mîna aceea blîndă şi mîngîietoare putea să devină o strînsoare ca de cleşte, care să-l țină fără putință de scăpare şi să-l pedepsească.

Dar zeul continua să-i vorbească cu duioşie şi mîna se ridica şi se lăsa mai departe, bătîndu-l uşor, fără duşmănie, cu palma. Colț Alb încercă un dublu simțămînt. Era ceva care îi contraria instinctul. Îl îngrădea, se împotrivea voinței lui de libertate personală. Şi totuşi nu era o suferință fizică. Dimpotrivă, din punct de vedere fizic era ceva plăcut. Bătăile cu palma se schimbară încet şi cu grijă într-un scărpinat la rădăcina urechilor, iar plăcerea fizică parcă mai crescu puțin. Totuşi continua să-i fie teamă şi veghea în aşteptarea vreunui rău nebănuit, cînd suferind, cînd bucurîndu-se, după cum îl stăpînea şi îl influența un sentiment sau celălalt. Matt tocmai ieşea din colibă, cu mînecile suflecate, ducînd o cratiță cu apă de vase murdară; scăpă cratița din mînă şi încremeni în clipa cînd îl văzu pe Weedon Scott bătîndu-l uşor cu palma pe Colț Alb pe spate.

– Ei, fir-ar al dracului!

Glasul lui Matt sparse tăcerea, Colț Alb sări înapoi, mîrîind sălbatic la el. Matt îşi privi stăpînul cu o dezaprobare tristă:

– Dacă-mi îngădui să spun ceea ce gîndesc, domnule Scott, aş zice că mulți nebuni mai are

Dumnezeu în grădina lui.

Weedon Scott zîmbi cu un aer superior, se ridică şi se îndreptă spre Colț Alb. Îi vorbi mîngîietor, dar nu mult, apoi întinse mîna încet, o lăsă pe capul lui şi reluă bătăile uşoare cu palma. Colț Alb îndură aceasta, dar privea țintă şi bănuitor, nu pe omul care îl alinta, ci pe cel care stătea în uşă.

– Îi fi dumneata expert clasa întîia în mine, asta aşa-i, aşa-i – începu dog-musherul pe un ton profetic – dar să ştii că ți-ai greşit cariera că n-ai fugit de acasă după vreun circ, cînd erai copil.

Colț Alb mîrîi cînd îi auzi glasul, dar de astă dată nu mai sări pe sub mîna care îi mîngîia capul şi ceafa cu mişcări prelungi, alintătoare.

Era începutul sfîrşitului pentru Colț Alb – sfîrşitul vieții de pînă atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei vieți noi, de o frumusețe nepătrunsă. Cereau însă multă gîndire şi o nesfîrşită răbdare din partea lui Weedon Scott, iar din partea lui Colț Alb nu se cerea nici mai mult nici mai puțin decît o revoluție. Trebuia să nu țină seama de cerințele şi poruncile instinctului şi rațiunii, să treacă peste experiență şi să dezmintă însăşi viața.

Viața, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc pentru toate cîte le trăia el acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. Pe scurt, după ce cîntări toate acestea, trebui să înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decît cea pe care o făcuse pe vremea cînd venise de bună voie din wild şi îl primise pe Castor Cenuşiu de stăpîn. În vremea aceea nu era decît un cățel slăbuț ca orice născut, neformat, la dispoziția mîinii întîmplării, care începea să-l modeleze. Dar acum era cu totul altfel. Mîna întîmplării îşi făcuse treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oțelit ca „lupul cel bătăuş”, feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbări era ca o nouă plămădire a ființei, şi aceasta cînd nu mai avea suplețea tinereții, cînd fibrele lui deveniseră țepene şi noduroase, cînd urzeala lui făcu din el o țesătură tare ca piatra, aspră şi trainică, cînd spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, prevederi, aversiuni şi dorințe definitive.

Şi iarăşi, în această nouă orientare, mîna întîmplării îl apăsa şi îl strunea, muind ceea ce se întărise şi dîndu-i o formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această mînă. Merse pînă la rădăcinile firii lui, atingîndu-i cu blîndețe forțele de viață care lîncezeau în el, aflate pe cale de dispariție. Una din aceste forțe era dragostea. Ea luă locul senzației de plăcere, care fusese cel mai înalt simțămînt ce îl înfiorase vreodată în relațiile lui cu zeii.

Dar dragostea aceasta nu încolți într-o singură zi. Începu cu senzația de plăcere şi crescu din aceasta, încet. Colț Alb nu fugi, deşi era lăsat liber, pentru că îi plăcea acest nou zeu. Fără îndoială că era mai bine la el decît în viața aceea pe care o dusese în cuşca lui Smith Frumosu, şi apoi simțea nevoia să aibă un zeu. Stăpînirea omului era o necesitate a firii lui. Pecetea dependenței lui de om

îi fusese pusă în acele zile ale copilăriei lui, cînd întorsese spatele wildului şi se tîrîse la picioarele lui Castor Cenuşiu ca să-şi primească bătaia pe care o aştepta. Această pecete îi fusese pusă din nou şi fără putință de a fi ştearsă, la a doua lui înapoiere din wild, atunci cînd foametea aceea îndelungată se sfîrşi, şi cînd în satul lui Castor Cenuşiu exista iarăşi peşte.

Şi aşa, pentru că îi trebuia un zeu şi pentru că îl prefera pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colț Alb rămase. Pentru a-şi dovedi credința, luă asupră-şi paza avutului noului stăpîn. Dădea tîrcoale colibei, pe cînd cîinii de sanie dormeau, şi primul oaspete venit pe înserat trebui să lupte cu el, folosindu-se de o bîtă, pînă ce îl scăpă Weedon Scott. Dar Colț Alb învăță curînd să-i deosebească pe hoți de oamenii cinstiți, să le cunoască pasul şi mersul. Pe drumețul care venea cu pas zgomotos şi de-a dreptul spre colibă, îl lăsa în pace, deşi îl supraveghea cu multă luare-aminte, pînă ce uşa se deschidea şi era primit de stăpîn. Dar cel ce se furişa pe căi ocolite, cu căutătura piezişă, încercînd să se ascundă -acesta era omul care nu se bucura de păsuire din partea lui Colț Alb şi trebuia s-o ia la sănătoasa, degrabă şi fără demnitate. Weedon Scott îşi propusese să-l îmblînzească pe Colț Alb – sau mai degrabă să răscumpere lumea de păcatul pe care-l săvîrşise față de Colț Alb. Era o chestiune de principiu şi de conştiință. Îşi dădea seama că răul făcut lui Colț Alb era o datorie contractată de om şi că trebuia plătită. Şi aşa, îşi dădu osteneala să fie neînchipuit de bun cu „lupul cel bătăuş”. În fiecare zi îşi făcea o datorie să-l mîngîie şi să-l ajute pe Colț Alb şi se achita de aceasta cu prisosință. Deşi la început Colț Alb se arăta bănuitor şi ostil, cu vremea însă începu să-i placă să fie alintat. Stăruia însă ceva de care nu se putea dezbăra – mîrîitul. Se pornea să mîrîie din chiar clipa în care începea să fie alintat şi nu înceta pînă ce mîna care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un mîrîit care avea o notă nouă în el. Un străin n-ar fi putut desluşi nota aceea nouă, şi pentru un astfel de om mîrîitul lui Colț Alb ar fi reprezentat o manifestare de sălbăticie primară, care îți călca pe nervi şi îți îngheța sîngele în vine. Gîtlejul lui Colț Alb se înăsprise însă din pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a rîndul, încă de la primul lui scîncet de mîrîit în vizuina în care trăise ca pui, şi nu mai putea acum să-şi înmoaie sunetul din gîtlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simțea. Totuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon Scott erau de ajuns de fine ca să prindă nota aceea nouă -aşa înecată în sălbăticie cum era ea – nota care înfățişa cea mai slabă expresie a unui gîngurit de mulțumire abia perceptibil.

Pe măsură ce zilele treceau, transformarea senzației de plăcere în aceea de dragoste deveni tot mai rapidă. Colț Alb începu el însuşi să-şi dea seama de acest lucru, deşi în mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol – un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care cerea să fie umplut. Era deopotrivă suferință şi nelinişte; şi nu se simțea uşurat sufleteşte decît atunci cînd îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie pentru el, o mulțumire sălbatică ce îi dădea un fior puternic. Cînd nu era însă lîngă zeu, suferința şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apăsa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.

Colț Alb era pe cale să se găsească. În ciuda faptului că era matur şi a rigidității sălbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el simțăminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtării lui se schimba. În trecut îi plăceau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulțumeau neplăcerea şi durerea, şi toate manifestările se modelaseră după aceasta. Acum însă era cu totul altceva. Din pricina noului simțămînt pe care îl încerca, de multe ori prefera neplăcerea şi suferința de dragul zeului lui. Astfel, cînd începea să se crape de ziuă, în loc să colinde şi să scotocească sau să zacă într-un colț adăpostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca să-şi vadă cît de puțin zeul. Seara, cînd zeul se întorcea acasă, Colț Alb îşi părăsea culcuşul cald pe care şi-l scobise în zăpadă, ca să-şi primească bobîrnacele prieteneşti pe care i le dădea cu degetul, precum şi vorbele de bun găsit pe care i le spunea el. Carnea, pînă şi carnea o lăsa, ca să fie alături de zeul lui, să primească o mîngîiere de-a lui sau să-l însoțească în oraş.

Senzația de plăcut îi fusese înlocuită prin aceea de dragoste. Şi dragostea era picurată în adîncurile ființei lui, acolo unde senzația de plăcut nu pătrunsese vreodată. Şi drept răspuns, din adîncul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea. Ceea ce i se dădea, dădea şi el. Acesta era într-adevăr un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi strălucitor, la lumina căruia firea lui Colț Alb se desfăcea, precum se desface o floare în lumina soarelui.

Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea bătrîn şi fusese modelat prea definitiv ca să se mai poată exprima într-un fel nou. Era prea stăpînit, prea bine cumpănit în propria lui singurătate. Se deprinsese prea mult timp să fie reținut, distant şi posac. De cînd se ştia nu lătrase vreodată şi nu putea acum să se deprindă să latre de bun venit atunci cînd zeul lui se apropia. Nu-i stătea niciodată în cale, şi nici nu era extravagant sau zănatic atunci cînd îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodată să-şi întîmpine stăpînul. Aştepta în cîte un colț, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui făcea parte din adorație, o adorație mută, neexprimată. Îşi arăta dragostea numai prin privirea neclintită a ochilor şi prin aceea că nu scăpa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar cînd acesta se uita la el şi îi vorbea, Colț Alb trăda o emoție stîngace, provocată de lupta dintre dragostea din el, care voia să se exprime, şi imposibilitatea lui fizică de a o exprima.

Învăță să se adapteze în multe privințe la noul lui fel de viață. Fusese deprins să ştie că trebuie să-i lase în pace pe cîinii zeului. Totuşi firea lui, care voia să domine, se afirmă, şi la început trebui să-i burduşească bine ca să i se recunoască superioritatea şi să se ştie că el conduce. Odată lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai luă în seamă. Se dădeau la o parte cînd venea, pleca sau păşea printer ei, iar cînd le arăta că vrea ceva, îi dădeau ascultare.

În acelaşi chip ajunse să-l îngăduie şi pe Matt – ca pe un bun al stăpînului său. Stăpînul îi dădea rareori de mîncare. Treaba asta o făcea de obicei Matt; totuşi Colț Alb ghici că mîncarea ce i se dădea venea de la stăpînul lui şi că stăpînul îl hrănea prin mijlocirea altuia. Matt încercă să-l pună la ham şi să-l facă să tragă la sanie împreună cu ceilalți cîini. Dar nu izbuti. Colț Alb nu se lăsă pînă ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviință acest lucru numai fiindcă era voința stăpînului lui ca Matt să-l mîie şi să-l pună la treabă, tot aşa cum îi mîna şi îi punea la treabă pe ceilalți cîini ai stăpînului.

Săniile din Klondike – care aveau tălpici – erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar felul de a mîna cîinii era şi el deosebit. Atelajul nu era în formă de evantai. Cîinii se înşirau în linie dreaptă, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevăr şef. Cîinele cel mai înțelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frică. Era inevitabil ca acest loc să fie obținut degrabă de către Colț Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviință alegerea cu nişte înjurături, după ce mai întîi îl încercă. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colț Alb nu renunță să păzească avutul stăpînului său peste noapte. Şi aşa, era la treabă tot timpul, veşnic de veghe şi credincios, cel mai prețios dintre toți cîinii.

– Lasă-mă să-ți spun ce am pe suflet – zise Matt într-una din zile. Aş vrea să-ți spun că ai fost al naibii de deştept că ai băgat banii în cîinele ăsta. După ce i-ai tăbăcit fața cu pumnii lui Smith

Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoară.

O nouă izbucnire de mînie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime:

– Bestia!

Spre sfîrşitul primăverii, Colț Alb avu un mare necaz. Fără de veste, dascălul iubirii dispăru. Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce înseamnă cînd se împachetează o valiză. Îşi aminti mai tîrziu că împachetatul precedase dispariția stăpînului său; dar atunci nu bănui nimic. Seara îşi aşteptă stăpînul să se întoarcă. La miezul nopții, vîntul rece care sufla îl făcu să se adăpostească în spatele colibei. Acolo moțăi, pe jumătate adormit, cu urechea gata să prindă primul sunet al pasului cunoscut. Dar la două noaptea, neliniştea îl făcu să se ducă pe prispa rece din față, unde se ghemui aşteptînd.

Nici urmă de stăpîn însă. Dimineața, uşa se deschise şi Matt păşi afară. Colț Alb se uită la el cu încordare. Nu exista o limbă comună cu ajutorul căreia să afle ceea ce voia să ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stăpînul nu se arăta. Colț Alb, care nu cunoscuse niciodată boala, se îmbolnăvi. Şi se îmbolnăvi atît de tare, încît Matt fu nevoit în cele din urmă să-l aducă în colibă. De asemenea, cînd îi scrise stăpînului, Matt îi rezervă un post-scriptum pentru Colț Alb.

Desfăcînd scrisoarea la Circle City, Scott citi următoarele:

„Blestematul de lup nu vrea să muncească. Nu vrea să mănînce. Şi-a pierdut tot curajul. Toți cîinii îl bat. Vrea să ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum să-i spun. Te pomeneşti că se curăță”.

Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai mînca, îi era dor şi îngăduia oricărui cîine să-l burduşească. În colibă zăcea pe jos, lîngă sobă, fără să-i pese de mîncare, de Matt sau de viață. Putea Matt să-i vorbească cu blîndețe sau să înjure, îi era totuna; se mulțumea doar să-şi întoarcă ochii trişti spre el, apoi îşi lăsa capul înapoi în poziția obişnuită, pe labele dinainte.

Şi într-o noapte, pe cînd citea pentru sine mişcînd din buze şi murmurînd, Matt tresări, auzind un geamăt de-al lui Colț Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşă şi asculta atent. O clipă mai tîrziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intră. Cei doi bărbați îşi dădură mîna. Weedon Scott privi prin cameră.

– Unde-i lupul? întrebă el.

Apoi îl descoperi stînd în picioare acolo unde zăcuse, lîngă sobă. Nu se repezi înainte în felul celorlalți cîini. Stătea pîndind şi aşteptînd.

– Doamne iartă-mă! exclamă Matt. Uite cum dă din coadă. Weedon Scott străbătu camera cu paşi mari spre el, strigîndu-l. Colț Alb veni la el, fără să facă salturi, totuşi repede. Era stîngaci din pricina emoției, dar cînd se apropie, privirea lui avea o expresie ciudată. Ceva, un simțămînt nesfîrşit şi care nu poate fi numit, i se ridică ca o lumină, strălucind mai departe.

– Nu m-a privit niciodată aşa cît timp ai fost plecat, remarcă Matt.

Weedon Scott nu-l auzea. Se lăsase în jos, față-n față cu Colț Alb, alintîndu-l – frecîndu-l la rădăcina urechilor, mîngîindu-l cu mişcări lungi pe ceafă, în jos, spre urechi, ciocănindu-l uşor pe şira spinării cu buricele degetelor. Şi Colț Alb mîrîi drept răspuns, cu nota aceea de gîngureală din mîrîitul lui, mai pronunțată ca oricînd.

Dar asta nu era încă totul. Nesfîrşită îi fu bucuria cînd marea dragoste pe care o simțea izvorînd mereu şi luptînd să se exprime izbuti să găsească un nou mod de exprimare. Îşi aruncă brusc capul înainte, îşi făcu loc între mîna şi trupul stăpînului şi aici, strîns, ascuns cu totul vederii, în afară de urechi, fără să mai mîrîie, continuă să se cuibărească şi să se alinte.

Cei doi oameni se priviră. Lui Scott îi luceau ochii.

– Doamne – zise Matt, cu admirație în glas. O clipă mai tîrziu, după ce-şi veni în fire, adăugă: Totdeauna am susținut eu că lupul ăsta e un cîine! Uită-te la el!

O dată cu întoarcerea dascălului iubirii, Colț Alb se însănătoşi repede. Petrecu două nopți şi o zi în colibă. Apoi ieşi. Cîinii de sanie îi uitaseră vitejia. Îşi aminteau numai de ultima lui stare, adică de slăbiciune şi boală. La vederea lui, cînd ieşi din colibă, săriră la el.

– Arată-le cît eşti de-al dracului – îi şopti Matt, încurajator, stînd în uşă şi privind. Fă-i să-l vadă pe dracu, lupule! Să-l vadă pe dracu! Arată-le ce ştii!

Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascălului iubirii era de ajuns. Viața curgea din nou în el, minunată şi neîmblînzită.

Învățat cu alintul, Colț Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colț Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care Colț Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodată nu-i plăcuse să fie atins. Pustiul din el, frica de lovitură şi cursă dăduseră naştere spaimei de a fi atins. Era povața instinctului lui: capul să fie liber. Şi acum, o dată cu apariția dascălului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situație de slăbiciune totală. Era o expresie a încrederii desăvîrşite, a abandonării de sine, totale, ca şi cum ar fi spus: Mă încredințez ție. Facă-se voia ta cu mine.

Într-o seară, nu mult după întoarcere, Scott şi Matt jucau cărți, înainte de a se duce la culcare.

„Cinsprezece – doi, cinsprezece – patru şi o pereche face şase” – anunță Matt, cînd deodată afară se auzi un strigăt şi un mîrîit. Se priviră unul pe celălalt, ridicîndu-se în picioare.

– Lupul a sărit la cineva – zise Matt.

Un geamăt cumplit de furie şi durere îi sili să se grăbească.

– Adu o lumină – strigă Scott, sărind afară.

Matt îl urmă cu o lampă şi la lumina ei zăriră un om care zăcea pe spate, trîntit în zăpadă. Îşi ținea brațele încrucişate peste față şi gît, încercînd astfel să se apere de colții lui Colț Alb. Şi avea şi de ce să se apere. Colț Alb părea cuprins de turbare, atacîndu-l cu ură în locurile cele mai vulnerabile. De la umăr şi pînă la încheietura brațelor încrucişate, mîneca hainei şi a cămăşii de lînă albastră, precum şi maieul erau numai fîşii, şi chiar brațele erau cumplit sfîşiate şi sîngerau.

Cei doi oameni văzură întregul tablou din prima clipă. Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe

Colț Alb de gît, trăgîndu-l înapoi. Colț Alb se zbătu mînios, dar nu încercă să muşte, ci se întinse jos numaidecît, la prima vorbă aspră a stăpînului.

Matt îl ajută pe om să se ridice şi, în timp ce încerca să stea în picioare, îşi lăsă brațele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dădu drumul brusc, ca şi cînd ar fi pus mîna pe un cărbune aprins. Smith Frumosu clipi la lumina lămpii şi-şi roti privirea în jur. Dădu cu ochii de Colț Alb şi spaima i se întipări pe față.

În aceeaşi clipă, Matt zări două obiecte care zăceau în zăpadă. Apropie lampa de ele, arătîndu-le cu piciorul şefului său.

Era un lanț de oțel şi o bîtă zdravănă.

Cînd le văzu, Weedon Smith dădu din cap. Nimeni nu scoase o vorbă. Dog-musherul puse mîna pe umărul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu fața spre el. Nu mai era nevoie de nici o explicație. Smith Frumosu tăcu şi el.

Între timp, dog-musherul îl mîngîie pe Colț Alb, bătîndu-l uşor cu palma şi vorbindu-i:

– A încercat să te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lăsat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Cînd a pus mîna pe tine, cred că a şi văzut pe dracu’ rînji dog-musherul.

Colț Alb, fremătînd încă de furie şi zbîrlindu-se, mîrîia fără încetare. Încet, încet, părul de pe spate începu să i se culce. Apoi se auzi, deşi încă îndepărtat şi încet, în gîtlej, mîrîitul lui de mulțumire.

PARTEA a V-a

Capitolul 1

CALEA CEA LUNGĂ

Părea că pluteşte în aer. Colț Alb simțea că nenorocirea se apropie, mai înainte de a fi avut vreo dovadă, palpabilă. Îşi dădea seama în chip nelămurit că îl aştepta o schimbare. Nu ştia cum, nici de ce, totuşi presimțea că ceva se apropie şi aceasta din însăşi purtarea zeilor. Fără să-şi dea seama, ei îşi trădaseră intențiile față de cîinele-lup, care dădea tîrcoale prispei şi care, deşi nu intra niciodată în colibă, ştia ce se petrece în mintea lor.

– Auzi! exclamă într-o seară, la cină, dog-musherul.

Weedon Scott ascultă. Prin uşă se auzi un scîncet slab, neliniştit, ca un suspin, abia perceptibil. Colț Alb începu apoi să adulmece îndelung, pînă ce se asigură că zeul lui era tot înăuntru şi că nu plecase de acolo în chip misterios şi singur.

– Cîinele ăsta cred că simte ce ai de gînd – zise dog-musherul.

Weedon Scott se uită cu ochi aproape rugători la tovarăşul lui, deşi cuvintele îl dezmințeau.

– Ce dracu să fac cu un lup în California! întrebă el.

– Aşa zic şi eu – răspunse Matt. Ce naiba să faci cu un lup în California?

Răspunsul nu-l mulțumi însă pe Weedon Scott. Părea că celălalt îl privea destul de neîncrezător.

– Cîinii albilor n-ar putea să-i țină piept – confirmă Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar dacă nu m-ar zvînta în procese de daune, autoritățile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta.

– E un ucigaş în toată puterea cuvîntului – remarcă dog-musherul. Weedon Scott îl privi bănuitor.

– Nu, e cu neputință aşa ceva – făcu el hotărît.

– N-o să meargă niciodată – încuviință Matt. Ar trebui să angajezi un ora special ca să aibă grijă de el.

Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În tăcerea care urmă se auzi scîncetul slab, aproape ca un suspin, lîngă uşă, apoi adulmecatul prelung cercetător.

– Fără doar şi poate – sări Matt – cîinele ăsta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.

Scott îl privi țintă şi răbufni furios:

– Să le ia dracu pe toate, m-auzi! Ştiu eu ce am de făcut şi cum e mai bine!

– Şi eu zic tot aşa, numai că…

– Numai că… ce? îl întrebă Scott, iritat.

– Numai că… – începu dog-musherul cu blîndețe, dar se răzgîndi, fiind şi el cuprins de supărare. Ei, nu trebuie să te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te porți, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei.

Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe un ton mai stăpînit:

– Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios să car cîinele ăsta cu mine – izbucni el din nou, după un răstimp.

– Şi eu spun tot aşa – se auzi răspunsul lui Matt şi din nou stăpînul nu se arătă tocmai mulțumit de el. Dar de unde dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sîcîie chestia asta – continuă cu naivitate dog- musherul.

– Asta mă întreb şi eu – răspunse Scott, dînd trist din cap. Veni apoi ziua cînd, prin uşa întredeschisă a colibei, Colț Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul iubirii împachetîndu-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioară atît de liniştită a colibei, domnea acum o tulburare, o agitație şi o nelinişte ciudată. Fără îndoială că aceasta era o dovadă, şi Colț Alb o simțise. Acum se gîndea la ea. Zeul lui se pregătea să fugă din nou. Şi cum nici altă dată nu-l luase cu el, se putea aştepta să-l lase şi acum singur.

În noaptea aceea, Colț Alb străpunse tăcerea cu un urlet prelung – un urlet de lup. Era aidoma urletului de odinioară, cînd fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu mai exista şi din care nu mai găsise decît o grămadă de resturi, mărturia locului unde fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aținti botul spre stelele reci, împărtăşindu-le durerea lui.

În colibă, cei doi bărbați tocmai se culcaseră.

– Ştii că iar nu mai mănîncă nimic – spuse Matt, de sub pătură.

Din celălalt colț al odăii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombănit şi un foşnet de pături.

– După cît de nenorocit a fost data trecută cînd ai plecat, nu m-ar mira acum să şi moară.

Din celălalt culcuş se auzi o mişcare plină de nervozitate.

– Dar mai taci odată! strigă Scott prin întuneric. Eşti mai cicălitor decît o femeie.

– Aşa zic şi eu – răspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dădu bine seama dacă celălalt chicotise pe înfundate sau nu.

În ziua următoare, neliniştea şi neastîmpărul lui Colț Alb crescură şi mai mult. Se ținea pe urmele stăpînului său ori de cîte ori acesta părăsea coliba, iar cînd era înăuntru dădea mereu tîrcoale pe prispa din față. Prin uşa deschisă putea să zărească bagajele de pe jos. Lîngă geamantan se mai adăugaseră doi saci mari de pînză şi o cutie. Matt înfăşură păturile stăpînului şi şuba într-o mică prelată. Urmărind toate aceste pregătiri, Colț Alb scoase un suspin.

După aceea sosiră doi indieni. Nu-i scăpă din vedere în timp ce încărcau bagajul pe umeri şi nici apoi cînd, însoțiți de Matt care ducea aşternutul şi o valiză, o luară în josul dealului. Colț Alb însă nu-i urmă. Stăpînul lui era încă în colibă. După un timp, Matt se întoarse. Stăpînul ieşi în prag şi-l chemă pe Colț Alb înăuntru.

– Bietul de tine – îi zise el, cu blîndețe, scărpinîndu-l după urechi şi bătîndu-l uşor pe spate. Eu plec la drum lung, bătrîne, acolo unde tu nu mă poți urma. Hai, mai mîrîie o dată, ultimul mîrîit de bun rămas.

Colț Alb nu vru să mîrîie. În schimb, după ce îi aruncă o privire cercetătoare, dar plină de o nesfîrşită căldură, se lipi de el, îngropîndu-şi capul între brațul şi trupul lui.

– O auzi cum şuieră? strigă Matt. Dinspre Yukon se ridică mugetul răguşit al sirenei de pe vas. E timpul să te grăbeşti. Ai grijă de încuie uşa din față. Eu o să ies pe dindos. Hai, dă-i drumul!

Amîndouă uşile fură trîntite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aşteptă pe Matt, care trebuia să dea ocol colibei. De după uşă răzbăteau scîncete slabe şi suspine. Apoi se auzi un adulmecat prelung, adînc.

– Să ai mare grijă de el, Matt – îi zise Scott, cînd o porniră în josul dealului. Să-mi scrii cum îi mai merge.

– Bineînțeles – îi răspunse dog-musherul. Dar ia stai, ascultă puțin!

Cei doi oameni se opriră. Colț Alb scotea urlete tînguitoare, aşa cum urlă cîinele la moartea stăpînului. În glas i se desluşea o durere fără margini, iar urletul i se prăvălea în şuvoaie nesfîrşite care îți sfîşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale tremurătoare, pentru ca să izbucnească iarăşi, mereu mai îndurerat.

„Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punțile lui se înghesuiau aventurieri în căutarea norocului şi căutători de aur ruinați. Şi unii şi alții erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a părăsi locul acela, pe cît fuseseră la început venind acolo. Lîngă pasarela vaporului, Scott îi strîngea mîna lui Matt, care se pregătea să coboare pe țărm. Dar mîna lui Matt se lăsă deodată moale în strînsoarea celuilalt, în timp ce privirea i se aținti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse să vadă. Pe punte, la cîțiva paşi mai departe de ei, şedea Colț Alb, care se uita la ei cu o privire înflăcărată.

Dog-musherul slobozi printre dinți o înjurătură, speriat. Scott rămase încremenit.

– Eşti sigur că ai încuiat uşa din față? întrebă Matt. Celălalt dădu afirmativ din cap şi întrebă:

– Dar pe cea din dos?

– Te cred şi eu! se auzi răspunsul enervat.

Colț Alb îşi lipi urechile, gudurîndu-se, dar rămase locului fără să încerce să se apropie.

– Trebuie să-l iau cu mine pe mal.

Matt făcu cîțiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi după el; Colț Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilîndu-se pe unde putea, dînd ocol sau luînd-o pieziş, el alunecă de-a lungul punții, zădărnicind strădania aceluia care voia să-l prindă.

Cînd însă dascălul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l ascultă fără crîcnire.

– Nu vrea să vină la mîna care i-a dat de mîncare în toate lunile astea – murmură dog-musherul, mîniat. Şi apoi, dumneata… dumneata nu i-ai dat de mîncare decît în primele zile, cînd te-ai împrietenit cu el. Al dracului să fiu dacă înțeleg eu de ce îi trece prin cap că dumneata îi eşti stăpîn!…

Scott, care-l mîngîia pe Colț Alb, se aplecă deodată asupra lui, descoperind nişte tăieturi proaspete pe bot şi o rană între ochi.

Matt se aplecă şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colț Alb.

– De fereastră am uitat. E tăiat tot şi crestat pe burtă. Pesemne că a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul meu!

Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi făcu în minte o socoteală grabnică. Sirena „Aurorei” anunță pentru ultima oară plecarea. Oamenii se grăbeau pe pasarelă spre uscat. Matt îşi desfăcu basmaua de la gît ca să-l lege pe Colț Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de mînă, spunîndu-i:

– Rămîi cu bine, Matt, bătrîne. Şi să ştii că nu mai e nevoie să-mi scrii despre lup. Vezi, îl…

– Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei să zici!…

– Chiar aşa. łine-ți basmaua. Am să-ți scriu eu ție despre el. Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarelă.

– Nu ştiu dacă o să poată îndura clima! strigă el spre bord. Poate doar să-l tunzi cînd e tare cald!

Pasarela fu ridicată şi „Aurora” se dezlipi de țărm. Weedon Scott mai făcu un ultim semn de rămas bun cu mîna. Apoi se întoarse şi se aplecă asupra lui Colț Alb, care stătea lîngă el.

– Acum mîrîie, afurisitule, mîrîie – zise el, lovindu-l uşor cu palma pe cap şi scărpinîndu-l între urechi, pe care Colț Alb şi le lipise de plăcere.

Capitolul 2

TARA DE JOS

Colț Alb coborî de pe vapor la San-Francisco. Era înmărmurit. În adîncul ființei lui, dincolo de orice proces rațional sau act conştient, el asociase puterea cu divinitatea. Şi niciodată oamenii albi nu i se păruseră zei atît de luminați cum i se păreau acum cînd păşea pe caldarîmul încins din San- Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunoştea le luaseră locul clădiri uriaşe. Străzile erau pline

de primejdii -trăsuri, căruțe, maşini, cai puternici de povară care trăgeau camioane enorme şi

monstruoase, tramvaie electrice sunau şi zornăiau prin mijlocul străzii, scrîşnindu-şi amenințarea lor încăpățînată, aidoma rîşilor pe care îi cunoscuse odinioară în pădurile Nordului.

Toate acestea erau manifestări ale puterii. În toate şi îndărătul tuturor acestora se afla omul, cîrmuind şi supraveghind, exprimîndu-se pe sine, ca de obicei, prin dominația lui asupra materiei. Era ceva grozav, amețitor. Colț Alb părea înspăimîntat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe vremea copilăriei lui fusese făcut să simtă cît era de mic şi de neputincios, în prima zi cînd venise din wild în tabăra lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plină putere, se simțea mic şi slab. Şi vai, cît de mulți zei erau! Iar furnicarul acesta al zeilor îl amețea. Vuietul străzii îl asurzea. Îl înnebunea această grozavă şi nesfîrşită agitație şi mişcare din jur. Simțea mai mult ca oricînd că depinde de dascălul iubirii, pe ale cărui urme călca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scăpat o clipă din ochi.

Lui Colț Alb nu-i era însă hărăzit să aibă despre oraş decît o viziune de coşmar – o experiență ca un vis urît, ireal şi teribil, care mult timp după aceea îl va urmări în visele lui. Stăpînul îl sui într- un vagon de bagaje unde îl legă cu un lanț într-un colț, printre grămezi de cufere şi valize. Acolo, puterea o deținea un zeu scund şi musculos; acesta azvîrlea cu mult zgomot lăzi şi cutii, pe care le tîra pe uşă înăuntru şi apoi le trîntea peste grămadă sau le arunca afară prin uşă, lovind şi izbind cu ele, iar alți zei, care le aşteptau jos, le prindeau.

Şi, în acest infern al bagajelor, Colț Alb stătea părăsit de stăpînul lui. Sau cel puțin aşa credea el, pînă ce mirosi alături sacii de pînză cu hainele stăpînului şi se puse să le păzească.

– Era şi timpul să vii – mormăi zeul vagonului, un ceas mai tîrziu, cînd Weedon Scott apăru în uşă, Cîinele ăsta al dumitale nu mă lasă să mă ating de lucruri.

Colț Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar dispăruse. Vagonul nu fusese pentru el decît o odaie într-o casă, şi cînd intrase în oraş, lumea se grămădise în jurul lui. Între timp, oraşul dispăruse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se întindea înainte un ținut surîzător, cu soare plin de strălucire, o atmosferă ce te îmbia la lîncezeală. Numai că nu avu timp să se minuneze de această transformare. O primi şi pe aceasta cum primea toate faptele şi manifestările de neînțeles ale zeilor. Aşa era felul lor.

Îi aştepta o trăsură. Un bărbat şi o femeie se apropiară de stăpîn. Femeia îşi desfăcu brațele şi apoi le încrucişă pe după gîtul stăpînului – un gest duşmănos! în clipa următoare, Weedon Scott se desprinse din îmbrățişare şi se apropie de Colț Alb, care mîrîia de parcă ar fi fost un diavol furios.

– Nu-i nimic, mamă – făcu Scott în timp ce-l ținea strîns pe Colț Alb şi încerca să-l liniştească. A crezut că ai de gînd să-mi faci vreun rău şi el nu poate îndura aşa ceva. Nu-i nimic. O să se deprindă el, curînd.

– Şi, între timp am să pot să-mi alint fiul doar atunci cînd cîinele lui n-o să fie pe aproape – rise ea, deşi se făcuse albă ca varul şi se simțea rău din pricina sperieturii pe care o trăsese.

Se uită la Colț Alb, care mîrîia, se zburlea şi o privea cu răutate.

– Trebuie să învețe şi va învăța fără întîrziere – zise Scott. Începu să-i vorbească lui Colț Alb cu blîndețe, pînă ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!

Acesta era unul din lucrurile pe care Colț Alb le învățase de Ia stăpînul lui şi dădu ascultare, deşi se culcă în silă şi îmbufnat.

– Acum, mamă. Scott îşi deschise brațele ca s-o primească, dar nu-şi luă ochii de la Colț Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!

Zbîrlindu-se tăcut, pe jumătate ghemuit în timp ce se ridica, Colț Alb se lăsă înapoi şi urmări repetarea gestului duşmănos. Dar nici aceasta şi nici îmbrățişarea zeului, care urmă după aceea, nu-l vătămară pe stăpîn. Apoi, sacii cu haine fură urcați în trăsură, zeii străini şi dascălul iubirii se suiră şi ei, iar Colț Alb o porni pe urma lor, cînd gonind atent după ei, cînd zbîrlindu-se la caii ce alergau. Căuta să le atragă atenția că el e de față şi că veghează să nu i se întîmple vreun rău zeului pe care-l trăgeau cu atîta iuțeală peste întinderea aceea.

După un sfert de ceas, trăsura trecu printr-o intrare de piatră şi apoi printre două rînduri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlănțuindu-se. De o parte şi de alta se întindeau pajişti, iar suprafețele lor mari erau presărate ici şi colo cu stejari voinici, cu brațe lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fînețe, arse de soare, păreau bronzate, aurii, contrastînd cu verdele proaspăt al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi păşunile de munte. La capătul pajiştei, pe primul dîmb de la marginea văii, se zărea o casă cu terasă, mare şi cu multe ferestre.

Colț Alb nu prea avu cînd să vadă toate acestea. Trăsura abia intrase pe moşie cînd îl şi atacă un cîine ciobănesc, cu ochii scăpărători şi cu botul ascuțit, pe bună dreptate indignat şi plin de mînie. Stătea între el şi stăpînul lui, despărțindu-l. Colț Alb nu mîrîi amenințător, dar părul i se zburli pe trup în timp ce porni tăcut la asaltul ucigaş. Dar asaltul n-avea să fie dus pînă la capăt. Se opri pe neaşteptate, stîngaci, cu picioarele dinainte țepene, încordîndu-se împotriva avîntului care-l ducea înainte. Aproape că se aşeză jos, pînă într-atît dorea acum să se ferească de atingerea acelui cîine pe care fusese cît pe ce să-l atace. Era o cățea, şi legea rasei lui punea între ei o barieră de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult nici mai puțin decît o încălcare a propriului lui instinct.

Nu acelaşi lucru se întîmplă însă şi cu cățeaua. Fiind femelă, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de altă parte, fiind cîine ciobănesc, frica ei instinctivă de wild şi mai ales de lup era neobişnuit de puternică. Pentru ea, Colț Alb era lup, tîlhar din moşi-strămoşi, care prădase turmele ei încă din acele vremuri în care oile au fost adunate în turmă pentru prima oară şi au fost păzite de vreunul din străbunii ei necunoscuți. Aşa că, atunci cînd Colț Alb renunță să mai atace şi rămase locului înțepenit, cu gîndul să ocolească ciocnirea, sări ea la el. Colț Alb mîrîi fără voie cînd îi simți dinții înfigîndu-i-se în umăr, dar nu făcu nici o încercare s-o muşte. Se dădu înapoi conştient, cu picioarele țepene, şi încercă să se ferească de ea. Sărea cînd într-o parte, cînd într-alta, se ghemui şi se învîrti în juru-i, zadarnic însă. Cățeaua era mereu între el şi drumul pe care voia să-l apuce.

– Aici, Collie! strigă străinul din trăsură.

Weedon Scott rîse.

– Nu-i nimic, tată. E o bună disciplină. Colț Alb are multe de învățat şi e foarte bine că a şi început. O să se obişnuiască.

Trăsura o porni, iar Collie îi aținu din nou calea lui Colț Alb. El încercă s-o întreacă depărtîndu- se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alergă în cercul interior, mai mic, şi era mereu prezentă, înfruntîndu-l cu cele două şiruri de dinți strălucitori. Colț Alb dădu ocol şi făcu cale întoarsă, traversă drumul apucînd-o pe cealaltă pajişte şi din nou ea îi ținu piept.

Trăsura gonea, ducîndu-l pe stăpînul lui cu ea. Colț Alb o zări dispărînd printre copaci. Situația era disperată. Încercă din nou să facă un ocol. Cățeaua se ținu după el, alergînd cu repeziciune, apoi deodată, Colț Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la bătaie. O izbi zdravăn cu umărul. Nu numai că o dădu peste cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli căzînd cînd pe spate, cînd pe o parte, zbătîndu-se să se oprească, agățîndu-se cu picioarele de prundiş şi scoțînd un urlet ascuțit în care îşi plîngea mîndria rănită şi revoltată.

Colț Alb nu aşteptă. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Cățeaua se luă după el fără să-şi curme o clipă urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o fugă adevărată, Colț Alb avea ce s-o învețe. Ea alergă ca o smintită, ca o apucată, încordîndu-se la maximum, cu o strădanie vizibilă la fiecare săritură; Colț Alb însă îi scăpa mereu, pe nesimțite, fără nici un efort, alunecînd deasupra pămîntului ca o nălucă.

Pe cînd dădea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trăsură. Aceasta se oprise şi stăpînul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era încă în plină viteză, Colț Alb îşi dădu seama că dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar care se năpustise asupră-i. Colț Alb încercă să-i țină piept. Gonea însă prea tare şi ogarul era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avîntul cu care gonea era atît de puternic şi lovitura atît de neaşteptată, încît Colț Alb se trezi la pămînt, dîndu-se peste cap. Ieşi din învălmăşeală cu o grimasă de răutate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul încrețite, clămpănind cu dinții în gol în clipa în care gîtlejul ogarului scăpase ca prin minune de colții lui.

Stăpînul venea degrabă, dar era încă departe. Collie fu cea care îl scăpă cu viață pe ogar. Înainte ca Colț Alb să fi apucat să sară şi să dea lovitura mortală, sosi Collie. Fusese trasă pe sfoară şi întrecută la alergătură, ca să nu mai vorbim că fusese dată peste cap fără ruşine, în prundiş. Venea ca o furtună – o furtună izvorîtă din mîndria revoltată, dintr-o mînie lesne de înțeles şi dintr-o ură instinctivă față de acest tîlhar al wildului. Îl izbi pe Colț Alb în unghi drept, pe cînd el se pregătea să sară, şi din nou Colț Alb se trezi doborît la pămînt, dîndu-se peste cap.

Stăpînul îl ajunse în clipa următoare şi-l apucă cu o mînă pe Colț Alb, în timp ce tatăl lui chema cîinii.

– Frumoasă primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse stăpînul, în timp ce Colț Alb se liniştea sub palma lui mîngîietoare. De cînd e el pe lume n-a fost doborît de pe picioare decît o singură dată, şi iată că acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de două ori!

Trăsura plecase, iar în casă apărură alți zei străini. Unii se țineau respectuos la distanță; doi dintre ei însă, două femei, săvîrşiră actul acela vrăjmaş, agățîndu-se de gîtul stăpînului. Dar Colț Alb începu să îngăduie acest lucru. Nu părea să însemne ceva rău, iar zgomotele pe care zeii le făceau nu aveau nimic amenințător. Îi arătară şi lui bunăvoință, numai că el îi ținu la distanță cu un mîrîit, ceea ce de altfel făcu şi stăpînul cu vorba. În asemenea împrejurări, Colț Alb se lipea de picioarele stăpînului, care îl bătea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.

Cînd porunci „Dick culcat”!, ogarul care urcase treptele se culcă pe o parte în prag, continuînd să mîrîie şi să-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese lăsată pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu brațele de gît, alintînd-o şi mîngîind-o; cățeaua părea însă tare încurcată şi era supărată foc, gemea furioasă, jignită că se îngăduise prezența acestui lup şi convinsă că zeii făceau o greşeală.

Zeii, toți cîți erau, urcară scările ca să intre în casă. Colț Alb nu se dezlipea de stăpînul lui. De pe pragul unde era, Dick mîrîi; Colț Alb, care suia scara, se zburli răspunzînd şi el printr-un mîrîit.

– Ia-o pe Collie înăuntru şi lasă-i pe ăştia doi să se bată pînă s-or sătura – fu de părere tatăl lui

Scott. Au să se împrietenească pînă la urmă.

– Numai că după aceea, ca să-şi dovedească prietenia, Colț Alb o să trebuiască să meargă la înmormîntare – rîse stăpînul.

Scott-tatăl privi cu neîncredere, mai întîi spre Colț Alb, apoi spre Dick, iar în cele din urmă spre fiul său:

– Vrei să zici că… Weedon dădu din cap.

– Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult două. Apoi se întoarse către Colț Alb:

Hai, lupule! Tu trebuie să intri în casă.

Colț Alb urcă treptele, străbătînd culoarul cu paşi țepeni şi cu coada încremenită în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, păzindu-se de un atac dintr-o coastă, gata să se apere împotriva oricărei manifestări sălbatice a necunoscutului, care se putea năpusti asupra lui din casă. Dar nimic de care să se teamă nu se năpusti asupra lui din casă. Şi cînd ajunse înăuntru, iscodi cu grijă în jur, căutînd acel ceva, dar fără să-l găsească. Apoi se culcă cu un mîrîit de mulțumire la picioarele stăpînului, urmărind cele ce se petreceau, gata în orice clipă să sară în picioare şi să lupte pentru viață, împotriva spaimelor pe care le simțea el că trebuie să pîndească, ca o cursă, sub podeaua locuinței.

Capitolul 3

TINUTUL ZEULUI

Prin firea lui, Colț Alb era o ființă adaptabilă, iar pe lîngă aceasta mai şi umblase mult şi cunoştea rostul şi nevoia de adaptare. Aci, în Sierra Vista – aşa se numea locul pe care-l stăpînea judecătorul Scott – Colț Alb începu curînd să se simtă la el acasă. Nu mai avu nici un necaz mai serios cu ceilalți cîini. Aceştia ştiau mai multe despre rînduielile zeilor din łara de jos decît el, şi îl acceptaseră în ziua în care îi întovărăşise pe zei în casă. Aşa lup cum era şi cu toate că nu mai exista un alt precedent, zeii îi consfințiseră prezența, iar ei, cîinii zeilor, nu puteau decît să se supună unei astfel de statorniciri.

La început, Dick se arătase țeapăn prin forța împrejurărilor, mai tîrziu însă îl acceptă calm pe Colț Alb, ca pe un bun în plus al stăpînului. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi împrietenit la cataramă cu Colț Alb, numai că acesta se arăta cu totul potrivnic prieteniilor. Colț Alb nu cerea celorlalți cîini decît să-l lase în pace. În decursul întregii lui vieți de pînă atunci se ținuse departe de cei din rasa lui, şi acum dorea acelaşi lucru. Bunăvoința lui Dick îl plictisea, aşa că, mîrîind la el, îl punea pe goană de fiecare dată. Prin părțile Nordului, pe unde fusese, învățase să-i lase în pace pe cîinii stăpînului şi nu uita aceasta nici aici. Nu voia decît să fie lăsat singur şi izolat, iar pe Dick nu-l lua în seamă, şi încă în aşa măsură, încît ființa aceasta liniştită îl lăsă în pace, fără să-i dea mai multă atenția decît dădea stîlpului de lîngă gard.

Lucrurile nu stăteau tocmai la fel şi cu Collie. Ea îl îngăduia pentru că aceasta era hotărîrea zeilor, totuşi acest lucru nu însemna că trebuie să-l lase în pace. În capul ei stăruia amintirea nenumăratelor crime pe care el şi ai lui le săvîrşiseră împotriva strămoşilor ei. Într-o zi sau chiar într-o generație nu puteau fi uitate prădăciunile făcute în țarcurile de oi. Toate acestea o ațîțau şi o îmboldeau să plătească cu aceeaşi monedă. Ea nu îi putea împiedica pe zei, care îl îngăduiau, dar nimic n-o împiedica să-i amărască viața lui Colț Alb prin tot felul de şicane mărunte. Îi despărțea o luptă de veacuri şi, în ce o privea pe ea, avea grijă să-i amintească asta mereu.

Şi aşa, Collie profită de faptul că era cățea ca să-l poată sîcîi şi chinui pe Colț Alb. Instinctul lui îl împiedica s-o atace, dar îndărătnicia ei nu-i îngăduia să treacă cu vederea toate acestea. Cînd se năpustea asupra lui, el se întorcea cu umărul apărat de blană spre dinții ei ascuțiți şi se depărta țeapăn şi cu demnitate. Cînd se nimerea la strîmtoare, Colț Alb se vedea silit să facă un ocol, mergînd cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare răbdare şi plictiseală pe față şi în privire. Totuşi, o muşcătură în şold îi grăbea uneori retragerea, făcîndu-l să-şi piardă prestanța. De obicei însă, Colț Alb izbutea să-şi păstreze demnitatea, luîndu-şi o înfățişare aproape solemnă.

Cînd putea, n-o lua în seamă de fel pe Collie şi îşi făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de cîte ori o zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.

Colț Alb avea de învățat încă multe şi în alte privințe. Viața în Nord era simplitatea însăşi în comparație cu activitatea complicată din Sierra Vista. În primul rînd trebui să cunoască familia stăpînului. Într-un fel, era pregătit pentru acest lucru. După cum Mit-sah şi Kloo-kooh aparțineau lui Castor Cenuşiu cu care împărțeau hrana, focul şi păturile, tot astfel acum, în Sierra Vista, toți locuitorii casei aparțineau dascălului iubirii.

Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune mult mai complicată decît tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia să țină seama de mai mulți oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soția lui. Mal erau apoi cele două surori ale stăpînului, Beth şi Mary, soția acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi țînci de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă despre aceşti oameni, iar despre legăturile lor de sînge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să ştie. Totuşi pricepu repede că aparțineau stăpînului lui. După aceea, observîndu-i ori de cîte ori avea prilejul, urmărindu-i în cele ce făceau, cercetîndu-i cum vorbesc şi deprinzîndu-se cu glasul lor, înțelese într-un răstimp destul de scurt cît de apropiați erau de stăpînul lui şi de cîtă bunăvoință se bucurau din partea lui. Şi luînd seama la toate acestea. Colț Alb se purtă cu ei la fel ca şi cu stăpînul lui. Ceea ce era prețios pentru stăpînul lui, prețuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colț Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu grijă.

Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viața îi fusese silă de copii. Îi ura şi se temea de mîinile lor. Lecțiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea vreme cînd trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai blînde. Cînd Weedon şi Mary veniseră spre el întîia dată, Colț Alb mîrîise amenințător, săgetîndu-i cu o privire mînioasă. Un ghiont de-al stăpînului şi o vorbă aspră îl forțaseră atunci să le primească mîngîierile, deşi continua să mîrîie sub mînuțele lor, iar în mîrîitul lui nu exista nici o notă de plăcere. Mai tîrziu îşi dădu seama că băiețelul şi fetița aceea erau de mare preț în ochii stăpînului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de nici un ghiont sau vorbă aspră ca să se lase mîngîiat.

Totuşi Colț Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de dragoste. Îi îngăduia pe copiii stăpînului cu neplăcere, dar cu supunere, şi le îndura toate caraghioslîcurile aşa cum unii îndură o operație dureroasă. Cînd nu mai putea, se ridica şi pleca țanțoş şi hotărît. De la o vreme însă, copiii începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat niciodată de ei. Pe de altă parte, cînd îi vedea, în loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi ceva mai tîrziu, o licărire de mulțumire îi apărea în ochi, cînd îi vedea apropiindu-se, şi se uita după ei cu o ciudată urmă de părere de rău, cînd îl părăseau ca să-şi caute alte distracții.

Toate acestea erau doar o chestiune de educație care cerea timp. După copii, Colț Alb mai arăta considerație şi judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl împingeau la aceasta: în primul rînd era fără îndoială un bun de preț al stăpînului, iar în al doilea rînd era şi un om care se ținea deoparte. Lui Colț Alb îi plăcea să stea culcat la picioarele lui, în tinda largă a casei, cînd acesta citea ziarul şi îi făcea hatîrul din cînd în cînd să-i arunce şi lui cîte o privire sau cîte un cuvînt – semne cu nimic supărătoare, dar care arătau că recunoştea prezența şi existența lui Colț Alb. Aceasta se întîmpla însă cînd stăpînul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte ființe încetau să mai existe pentru Colț Alb.

El îngăduia membrilor familiei stăpînului să-l alinte şi să-i dea atenție, dar el nu le dădea niciodată ceea ce îi dăruia stăpînului. Nici o mîngîiere de-a lor nu-i trezea un geamăt în gîtlej care să însemne dragoste, şi oricît ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut îndupleca să se alinte şi în fața lor. Acest semn de uitare şi de părăsire de sine, de încredere desăvîrşită îl arăta numai stăpînului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i socotise niciodată altceva decît bunuri ale dascălului iubirii.

De asemenea, Colț Alb începu curînd să deosebească familia, de servitori. Acestora le era frică de el, iar Colț Alb se stăpînea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe aceştia ca aparținînd stăpînului. Între Colț Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregăteau mîncarea pentru stăpîn, spălau tacîmurile şi făceau şi alte treburi, întocmai ca şi Matt în Klondike. Pe scurt, erau dintr-ale gospodăriei.

În afară de cele ale gospodăriei, Colț Alb mai avea de învățat multe alte lucruri. Moşia stăpînului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pămînturile se terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărîmul comun al zeilor – drumurile şi şoselele, apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cîrmuiau aceste lucruri şi statorniceau orînduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvîntul zeilor şi nici nu exista vreo altă cale de a învăța decît aceea a experienței. Dădea ascultare imboldurilor lui fireşti, pînă ce acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învăța legea şi o respecta.

În educația lui însă, cele mai rodnice învățăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpînul. Datorită dragostei lui mari pentru stăpîn, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decît oricare din bătăile pe care i le administraseră vreodată Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această carne, spiritul lui se dezlănțuia cumplit şi neînfrînt. Ghiontul stăpînului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adînc. Era un semn că stăpînul se supărase, şi spiritul lui Colț Alb părea că se întunecă ori de cîte ori i se întîmpla aşa ceva.

La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpînului. Şi după glasul lui, Colț Alb afla dacă făcuse bine sau rău. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăța să deprindă obiceiurile vieții şi ale ținutului acestuia nou.

În Nord, singurul animal domestic era cîinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea cîinelui, în toată viața lui de pînă atunci, Colț Alb nu făcuse altceva decît să dea iama printre celelalte viețuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar acest lucru avea să-l învețe curînd, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineață, devreme, pe cînd hoinărea, o coti pe după colțul casei dînd peste un pui de găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănînce. Cîteva salturi, o fulgerare a colților, un țipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin lume fu înghițită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colț Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună.

Mai tîrziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lîngă grajduri. Unul din argați sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colț Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la şaretă. La primă lovitură de bici, Colț Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bîtă l-ar fi putut opri, dar un bici… Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză încă o lovitură. Şi pe cînd se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă – „Doamne!” şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mînă, apărîndu-şi gîtul şi brațele. Se alese cu antebrațul sfîşiat pînă la os.

O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. II cutremură nu atît cruzimea lui Colț Alb, cît tăcerea lui. Continuînd să-şi apere gîtul cu brațul sfîşiat şi sîngerînd, încercă să se retragă spre şură. Şi nu i- ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariția la locul luptei. Aşa cum îl scăpase cu viață pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colț Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decît zeii cei nechibzuiți. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tîlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.

Argatul se refugie în grajd, iar Colț Alb dădu înapoi din fața colților cățelei, întorcîndu-se cu grumazul spre ei şi dînd tîrcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mînie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colț Alb, uitîndu-şi de mîndrie, fugi de ea peste cîmp.

– O să se deprindă el să dea pace puilor – zise stăpînul. Dar nu pot să-l învăț asta pînă nu-l prind asupra faptului.

După două nopți se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decît îşi închipuise stăpînul. Colț Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, după ce intrară în coteț, el se cațără pe o stivă de scînduri aduse de curînd. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteț şi sări în curtea găinilor. O clipă mai tîrziu se afla în coteț şi măcelul începu.

Dimineața, cînd stăpînul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom, aşezate la rînd la picioarele argatului, îi atraseră atenția. Fluieră a pagubă ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admirație. Se uită şi la Colț Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simți vinovat. Şedea mîndru, ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o faptă de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvîrşit vreun păcat. Buzele stăpînului se strînseră cînd văzu isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decît mînia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.

Colț Alb nu mai dădu nici o raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum învățase aceasta. Apoi, stăpînul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural cînd văzu hrana vie bătînd din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar glasul stăpînului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de oră plimbarea prin curte. Din cînd în cînd, Colț Alb simțea din nou imboldul, dar de fiecare dată cînd îi dădea urmare, glasul stăpînului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi părăsit curtea găinilor învățase să uite că acestea existau.

– Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu tristețe în timpul prînzului, cînd fiul lui îi povesti lecția pe care i-o dăduse lui Colț Alb. O dată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sîngelui… – şi dădu din nou din cap cu tristețe.

Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.

– Să vezi ce am să fac – îl înfruntă el în cele din urmă. Am să-l încui toată după-amiaza cu găinile.

– Dar gîndeşte-te la găini – se împotrivi judecătorul.

– Ba mai mult chiar – continuă fiul – pentru fiecare găină ucisă am să-ți dau un dolar-aur canadian.

– Dar şi tata trebuie să pună ceva în rămăşagul ăsta -interveni Beth.

Cealaltă soră se alătură şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridică în jurul mesei. Judecătorul Scott căzu la învoială, înclinînd din cap.

– Bine, cumpăni o clipă Weedon Scott. Dacă pînă seara Colț Alb nu face rău nici unei găini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui să spui cu toată seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentință: „Colț Alb, eşti mai bun decît mi- am putut închipui!”

Familia urmărea de sus, fără să fie văzută, ceea ce se petrecea. Nu se întîmplă însă nimic. Încuiat în țarc şi părăsit de stăpînul lui, Colț Alb se culcă şi adormi. La un moment dat se ridică şi merse pînă la jgheab să bea apă. Pe găini nici nu le luă în seamă. Nici nu existau pentru el. La ora patru făcu un salt din plină viteză, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pămînt de partea cealaltă, după care o luă agale spre casă. Învățase legea. După aceea, pe terasă, înaintea întregii familii care făcea haz, judecătorul Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decît îmi închipuiam”.

Legile atît de numeroase îl zăpăceau însă pe Colț Alb şi adesea îl făceau să se dea de ruşine.

Trebuia să învețe că nu avea voie să se atingă nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casă şi curcanii; pe toți trebuia să-i lase în pace. După ce învăță cîteva din aceste legi, i se păru că trebuie să lase în pace toate vietățile. Afară, pe păşunea din spate, prepelițele puteau să-i zboare pe sub nas nevătămate. Şi oricît ar fi fost el de încordat, tremurînd de nerăbdare şi poftă, îşi stăpînea instinctul şi stătea locului. Dădea ascultare voinței zeilor.

Apoi, într-o zi, venind din nou pe păşunea dinapoia casei, îl văzu pe Dick care băgase în sperieți un iepure şi gonea după el. Stăpînul privea fără să se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț Alb să se alăture vînătoarei. Şi aşa învăță el că iepurii nu sunt tabu. În cele din urmă învăță legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu trebuia să existe duşmănie. Dacă nu era cu putință să fie prietenie, trebuia să existe cel puțin neutralitate. Celelalte animale însă – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodată omului. Erau prada legiuită a oricărui cîine. Zeii apărau numai animalele domestice şi nu-i era îngăduit să se repeadă la ele. Zeii aveau drept de viață şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.

Viața de la Santa Clara Valley era complicată în comparație cu existența simplă din Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizației era controlul, constrîngerea – un echilibru interior, tot atît de delicat ca o urzeală de păianjen care unduieşte în suflarea vîntului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de aspecte, la care Colț Alb trebuia să se adapteze – aşa de pildă era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trăsurii sau hoinărind pe străzi cînd trăsura se oprea. Viața luneca pe lîngă el, profundă, vastă şi variată, biciuindu-i simțurile, cerîndu-i fără încetare să se deprindă şi să facă față imediat, silindu-l aproape totdeauna să-şi înăbuşe pornirile fireşti.

Erau măcelării unde carnea atîrna îmbietoare. Nu avea voie să se atingă de această carne. În casele pe care stăpînul le vizita existau pisici cărora trebuia să le dea pace, şi pretutindeni se aflau şi cîini care mîrîiau la el şi pe care nu-i era îngăduit să-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumărați oameni, cărora prezența lui le atrăgea atenția. Se opreau, îl priveau arătîndu- şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rău ca orice, îl băteau uşor cu palma. Şi el trebuia să îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor mîini străine. Izbuti să îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti să-şi înfrîngă stîngăcia şi sfiala. Acceptă cu semeție atențiile mulțimii de zei străini. Respectului lor le răspundea şi el cu respect. Pe de altă parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari familiarități. Îl băteau uşor şi treceau mai departe, încîntați de îndrăzneala lor.

Nu toate aceste lucruri erau însă uşoare pentru Colț Alb. Cînd alerga înapoia trăsurii, pe la periferia oraşului San-Jose, se întîmpla să dea peste nişte băiețaşi care luaseră obiceiul să arunce cu pietre după el. Ştia totuşi că nu-i era îngăduit să se ia după ei şi să-i facă una cu pămîntul. În aceste împrejurări era silit să treacă peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi făcea, pentru că se domesticea pregătindu-se să facă şi el parte din lumea civilizată.

Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de această rînduială. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstită. Există însă în viață o anume urmă de dreptate şi tocmai aceasta îl făcea să urască nedreptatea că nu-i era îngăduit să se apere de cei ce azvîrleau cu pietre în el. Uita că în înțelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau să aibă grijă de el şi să-l apere. Într-una din zile însă, stăpînul lui sări din trăsură cu biciul în mînă şi le dădu o lecție zdravănă celor care aruncau cu pietre. După aceea nu mai aruncară cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arătă foarte mulțumit.

Şi mai avu parte de o experiență asemănătoare. Pe drumul spre oraş, dînd tîrcoale crîşmei de la răscruce, trei cîini îşi făcură un obicei de a se năpusti asupra lui ori de cîte ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de luptă, ucigaş, stăpînul nu încetă să-l învețe legea că nu trebuie să se bată. Urmarea fu că, după ce învățase bine legea, se găsea la mare strîmtoare ori de cîte ori trecea prin fața crîşmei de la răscruce. După primul atac, mîrîitul lui îi ținea de fiecare dată la distanță pe cei trei cîini; ei însă se luau după Colț Alb, urlînd, sîcîindu-l şi supărîndu-l. O vreme îndură şi aceasta. Oamenii din cîrciumă îi ațîțau pe cei trei cîini să-l atace. Într-o zi îi asmuțiră chiar fățiş. Stăpînul opri trăsura.

– Pe ei! îl îndemnă pe Colț Alb.

Lui Colț Alb nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se uită la stăpînul lui, apoi la cei trei cîini. Îşi întoarse din nou privirile spre stăpîn, plin de nerăbdare şi întrebător.

Stăpînul dădu din cap:

– Pe ei, bătrîne! înghite-i!

Colț Alb nu mai aşteptă. Se întoarse şi făcu un salt, fără să mîrîie, printre duşmanii lui. Îi înfruntă pe toți trei deodată. Se auziră mîrîituri grozave, clănțănit de dinți; era o învălmăşeală grozavă. Praful din drum se ridică în văzduh ca un nor, ascunzînd bătălia. După cîteva minute, doi dintre cîini se zvîrcoleau în praf, iar al treilea o lua la sănătoasa. Sări peste un şanț, se strecură printr-un grilaj de fler şi o tuli peste cîmp. Colț Alb îl urmări, alunecînd deasupra pămîntului ca un lup, ca o săgeată şi fără să facă zgomot. În plin cîmp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.

O dată cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu cîinii încetară. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi oamenii începură să aibă grijă ca nu cumva cîinii lor să-l supere pe lupul cel bătăuş.

Capitolul 4

CHEMAREA SEMINłIEI

Lunile treceau. În Sud, hrana era destulă şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngrăşase, îi mergea bine şi se simțea fericit. Nu trăia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunătatea omenească era ca un soare care strălucea deasupra lui, iar el înflorea ca o plantă semănată în pămînt roditor.

Şi totuşi se deosebea întrucîtva de ceilalți cîini. Cunoştea mai bine legea decît cîinii care nu duseseră o altă viață, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urmă de cruzime ascunsă, ca şi cum wildul ar mai fi dăinuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.

Nu se întovărăşea niciodată cu ceilalți cîini. Trăise singur printre cei de o rasă cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Față de cîini avea o pornire de care nu se putea dezbăra şi pe care o căpătase încă pe vremea cînd era pui, înfruntînd persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de căței, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o schimbare. Şi părăsindu-i pe ai săi, se alăturase omului.

Pe lîngă aceasta, orice cîine din łara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el frica instinctivă de wild şi îl primea întotdeauna cu mîrîituri şi cu o ură războinică. Colț Alb învățase însă că nu era nevoie să folosească colții împotrivă-le. Ajungea să-şi arate colții sau să-şi încrețească buzele şi arareori se întîmpla să nu izbutească să-l facă pe cîinele care lătrase şi se repezise la el să se ghemuiască de frică.

Dar Colț Alb trebuia să mai îndure încă o încercare. Collie, cățeaua aceasta, nu-i dădea pace o singură clipă. Nu era atît de supusă legii ca el. Ea zădărnicea toate sforțările stăpînului de a o face să se împrietenească cu Colț Alb. Tot timpul îi răsuna în urechi mîrîitul ei ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întîmplarea cu uciderea puilor de găină şi era convinsă că intențiile lui nu puteau fi decît rele. Aşa că-l găsea vinovat încă înainte de a fi făcut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevărată ciumă pentru el, era ca un polițist care îl urmărea pe după gard şi în jurul moşiei, şi dacă ar fi aruncat măcar o privire curioasă unui porumbel sau unui pui de găină, ea ar fi izbucnit într-un urlet de indignare şi mînie. Felul preferat de a-i arăta că nu o ia în seamă era să stea întins cu capul pe labele dinainte, prefăcîndu-se că doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o făcea să se liniştească.

În afară de necazurile cu Collie, lui Colț Alb totul îi mergea bine. Învățase să se controleze şi să fie cumpănit şi cunoştea rînduiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o toleranță filozofică. Nu mai trăia într-un mediu duşmănos. Pericolul, suferința şi moartea nu-l mai pîndeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul încetă să mai reprezinte pentru el o spaimă şi o amenințare necontenită.

Viața era plăcută şi uşoară. Se scurgea lin şi nu-l pîndeau nici spaima şi nici duşmanii.

Fără să-şi dea seama, îi lipsea zăpada.

„O vară necuvenit de lungă” – ar fi gîndit el dacă ar fi putut să judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zăpada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simțea o urmă de dor pentru Nord, mai ales cînd în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului era că-l făcea să simtă o nelinişte, tulburare, fără să ştie de ce.

Colț Alb nu fusese niciodată prea zburdalnic. În afară de alintat şi de geamătul pe care-l scotea şi care se prefăcea într-un mîrîit de dragoste, nu avea nici o altă cale de a-şi exprima dragostea. Şi iată că-i fu dat să descopere a treia cale. Îl supărase întotdeauna rîsul zeilor. Rîsul acesta îl înnebunea, îl făcea să turbeze. Dar nu se putea supăra pe dascălul iubirii, şi cînd zeul, bine dispus şi glumeț, hotărî să rîdă de el, Colț Alb rămase uluit. Simțea arsura şi înțepătura mîniei lui de altădată, care încerca să-şi facă loc şi să biruie dragostea.

Nu putea fi mîniat, totuşi trebuia să facă ceva. La început se arătă plin de demnitate şi stăpînul se porni să rîdă şi mai tare. După aceea încercă să fie mai solemn, şi stăpînul rîse şi mai cu poftă decît înainte. În cele din urmă stăpînul rîse pînă ce-l făcu să-şi uite de demnitate. Fălcile i se desfăcură uşor, buzele i se ridicară puțin şi o expresie veselă, care era mai aproape de dragoste decît de glumă, îi licări în ochi. Învățase să rîdă.

Şi tot aşa învăță el să zburde cu stăpînul, să se lase buşit la pămînt şi dat peste cap, să i se joace nenumărate feste neplăcute. La rîndul lui se prefăcea că e supărat, zbîrlindu-se, mîrîind fioros şi clămpănind din dinți ca şi cînd ar fi fost gata să ucidă. Nu-şi dădea însă frîu liber niciodată. Muşcăturile erau doar hăpăituri în gol. După o asemenea hîrjoneală, cu ghionturi şi lovituri, hăpăiturile şi mîrîiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, stînd la cîteva picioare distanță unul de altul, se priveau. Apoi, tot atît de brusc ca soarele care răsare pe o mare furtunoasă, începeau să rîdă. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o încolăcire a brațului stăpînului in jurul gîtului şi umerilor lui Colț Alb, care scîncea mîrîindu-şi cîntecul lui de dragoste.

Nimeni însă nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngăduit el. Îşi păstra demnitatea, şi dacă cineva încerca aşa ceva, mîrîitul lui amenințător şi coama zbîrlită numai la joacă nu îndemnau. Faptul că-i îngăduia stăpînului acest lucru nu însemna că trebuia să ajungă aidoma unui cîine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stînga să fie la cheremul oricui, ca să se hîrjonească şi să se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza să-şi piardă demnitatea sau să-şi împartă dragostea. Stăpînul lui mergea adesea călare, şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era să-l însoțească. In Nord îşi arătase credința ostenind la ham; în Sud însă nu erau sănii, iar cîinii nu cărau poveri în spate. Aşa că îşi arătă credința într-un fel nou, gonind pe lîngă calul stăpînului. Oricît de lungă ar fi fost ziua, Colț Alb nu se sătura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar după cincizeci de mile de alergare ajungea mîndru înaintea calului.

În legătură cu călăritul, Colț Alb învăță încă un grai – şi acesta cu atît mai remarcabil cu cît nu-l folosi în viață decît de două ori. Prima oară se întîmplă într-una din zile, cînd stăpînul încercă să învețe un pur sînge, plin de foc, cum să deschidă şi să închidă poarta fără ca stăpînul, care era călare, să coboare. O dată şi încă o dată, acesta mînă calul în dreptul porții, încercînd să-l facă s-o deschidă, dar de fiecare dată calul se speria şi sărea înapoi. Cu fiecare clipă devenea tot mai nervos şi mai iritat. Cînd se cabra, stăpînul îl împungea cu pintenii, făcîndu-l să se lase pe picioarele de dinainte, după care calul începea să azvîrle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmărea ceea ce se întîmpla cu o nerăbdare crescîndă, pînă ce nu se mai putu stăpîni şi, sărind înaintea calului, începu să latre sălbatic şi amenințător.

După aceea, deşi mai încercă adesea să latre şi deşi stăpînul îl îndemna, nu mai izbuti decît o singură dată, şi atunci în lipsa stăpînului. O goană peste păşune, un iepure care țîşnise printre picioarele calului, o cotitură bruscă, un pas greşit, o cădere la pămînt şi un picior rupt al stăpînului – acestea fuseseră cauza. Colț Alb se năpusti furios la gîtul calului vinovat, dar glasul stăpînului îl opri.

– Acasă! Du-te acasă! îi porunci stăpînul cînd îşi dădu seama că e rănit.

Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea să-l părăsească. Stăpînul ar fi vrut să scrie un bilet, dar căută zadarnic prin buzunare creion şi hîrtie. Aşa că-i porunci din nou lui Colț Alb să meargă acasă.

Acesta îl privi cu părere de rău, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat. Stăpînul îi vorbi blînd, dar serios, iar Colț Alb îşi ciuli urechile, ascultînd cu o încordare dureroasă.

– Aşa, bătrîne, du-te acasă – continuă el – du-te acasă şi spune-le ce mi s-a întîmplat. Du-te acasă, lupule. Acasă!

Colț Alb ştia ce înseamnă „acasă” şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stăpînului, înțelese că voia să se ducă acasă. Se întoarse şi plecă în silă. Apoi se opri nehotărît şi privi în urmă, peste umăr.

– Acasă! se auzi porunca tăioasă, şi de astă dată Colț Alb ascultă.

Cînd sosi Colț Alb, familia stătea pe terasă, bucurîndu-se de răcoarea după-amiezii. Se vîrî printre ei, răsuflînd din greu, plin de praf.

– S-a întors Weedon – exclamă bătrîna doamnă Scott.

Copiii îl primiră pe Colț Alb cu strigăte de bucurie şi alergară în întîmpinarea lui. Colț Alb se feri însă şi se îndreptă spre terasă, dar ei îl înghesuiră între scaunul leagăn şi balustradă. Mîrîi şi începu să fugă dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.

– Mărturisesc că sunt neliniştită ori de cîte ori îl văd printre copii – făcu ea. Mi-e teamă că într-o zi o să se repeadă la ei pe neaşteptate.

Mîrîind sălbatic, Colț Alb sări din locul în care fusese înghesuit, răsturnîndu-i pe băiat şi pe fată. Mama îi chemă la ea, liniştindu-i şi povățuindu-i să nu-l sîcîie pe Colț Alb.

– Lupul rămîne lup – observă judecătorul Scott. Nu poți avea încredere în el.

– Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.

– Numai Weedon e de părerea asta – continuă judecătorul. El presupune doar că există vreo urmă de cîine în Colț Alb, dar, aşa cum mărturiseşte el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cît despre înfățişarea lui…

Nu-şi termină fraza. Colț Alb stătea dinaintea lui, mîrîind fioros.

– Cară-te de aici! Culcat! porunci judecătorul Scott.

Colț Alb se întoarse către soția dascălului iubirii. Aceasta scoase un strigăt de spaimă cînd văzu că o apucă cu dinții de rochie, trăgînd de ea pînă ce sfîşie țesătura fragilă. Colț Alb deveni centrul atenției tuturor celor din jur. Nu mai mîrîia, ci privea în față, cu capul ridicat. Gîtlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi făcea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforțărilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea grăi şi care se zbătea să iasă la lumină.

– Sper că nu turbează – zise bătrîna doamnă Scott. I-am spus eu lui Weedon că clima asta caldă nu se potriveşte unui animal din Nord.

– Parcă ar vrea să vorbească – observă Beth.

În aceeaşi clipă, Colț Alb căpătă glas izbucnind într-un lătrat puternic.

– Să ştii că i s-a întîmplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.

Săriră cu toții în picioare, iar Colț Alb o luă la goană pe scări, privind înapoi să vadă dacă-l urmează cineva. Lătrase pentru a doua şi ultima oară în viața lui şi se făcuse înțeles.

După această întîmplare, oamenii din Sierra Vista îl priviră cu mai multă căldură şi chiar argatul al cărui braț îl sfîrtecase încuviință că era un cîine deştept, chiar dacă era lup. Judecătorul nu-şi schimbă însă părerea, aducînd argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin măsurătorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrări de ştiințele naturii.

Zilele treceau una după alta, scăldînd necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe măsură ce se micşorau şi cea de a doua iarnă a lui Colț Alb în Sud se apropia, făcu o descoperire ciudată.

Dinții lui Collie nu mai erau atît de ascuțiți. Muşcăturile ei erau jucăuşe şi blînde şi nu-l mai făceau să sufere. Colț Alb uită că ea îi făcuse viața amară şi, ori de cîte ori zburda pe lîngă el, răspundea cu seriozitate, încercînd să fie şi el zburdalnic, dar neizbutind să fie decît caraghios.

Într-una din zile, Collie îl porni într-o goană nesfîrşită prin păşunea din spate şi prin pădure. Era într-o după-amiază în care stăpînul pleca călare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovăi. Se petrecea însă în el ceva mai adînc decît legea pe care o învățase, decît obiceiurile care îl plămădiseră, decît dragostea pentru stăpînul lui, decît însăşi dorința lui de viață: şi în clipa în care, deşi încă nehotărît, Collie îl prinse uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi luă urma.

În acea zi stăpînul călări singur, iar în pădure, grumaz lîngă grumaz, Colț Alb goni alături de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi bătrînul chior goniseră, cu mulți ani în urmă, în codrii tăcutului łinut de la Nord.

Capitolul 5

LUPUL ADORMIT

Pe vremea aceea, ziarele erau pline de ştiri despre îndrăzneață evadare a unui condamnat din închisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mîinile societății care îl modelaseră. Mîinile societății sunt aspre şi omul acesta era o mostră izbitoare a operei societății. Era o bestie – o bestie, umană, e adevărat, dar o bestie atît de îngrozitoare, încît putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.

La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrînge puterea.

Ar fi fost în stare să moară cu gura încleştată, luptînd pînă la ultima suflare, dar nu putea să îndure să fie bătut, înfrînt. Cu cît se lupta mai sălbatic, cu atît societatea se purta mai aspru cu el şi singura urmă pe care asprimea o lăsa era că îl făcea şi mai fioros. Cămaşa de forță, foamea, bătăile şi ciomăgeala erau un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise încă de pe vremea cînd era un băiețandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mîinile societății, gata să primească orice formă.

Cînd fu închis pentru a treia oară, Jim Hall dădu peste un gardian care era o bestie aproape tot atît de cumplită ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl pîra pe nedrept directorului, îl vorbea de rău şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era că gardianul purta o legătură de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decît mîinile goale şi dinții. Dar într-una din zile sări la gardian şi îi înfipse dinții în gît, ca un animal din junglă.

După această întîmplare, lui Jim Hall i se aplică regimul de carceră severă. Trăi trei ani astfel. Acolo totul era de fier – podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu văzu nici cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbră, iar noaptea ca o linişte întunecată. Se afla într-un mormînt de fier, îngropat de viu. Nu vedea față omenească şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cînd mîncarea îi era împinsă înăuntru, mîrîia ca un animal sălbatic. Ura pe toată lumea. Zile şi nopți de-a rîndul îşi urlă turbarea, adresînd-o întregului univers. Apoi, săptămîni şi luni de- a rîndul nu scoase un sunet, frămîntîndu-se în liniştea neagră. Era un monstru, o ființă atît de înspăimîntătoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea să apară.

Şi apoi, într-o noapte, evadă. Directorul nu putea să creadă că aşa ceva fusese cu putință, totuşi celula era goală; trupul unui gardian ucis zăcea jumătate înăuntru, jumătate afară. Alți doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafară. Îi ucisese cu mîinile ca să nu facă zgomot.

Avea asupra lui armele gardienilor – un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmărit de forța organizată a societății. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgîrciți îl pîndeau cu puştile. Sîngele lui putea să achite o ipotecă sau să îngăduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetățenii devotați binelui obştesc îşi luară armele şi porniră în urmărirea lui. O haită de copoi adulmeca urma picioarelor lui sîngerînde. Iar copoii legii, animalele de bătaie, plătiți de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ținură pe urmele lui zi şi noapte.

Uneori, oamenii dădeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecînd prin garduri de sîrmă ghimpată, spre plăcerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineață. După asemenea întîlniri, morții şi răniții erau transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de vînătoarea de oameni.

În cele din urmă Jim Hall dispăru. În zadar căutară copoii urma pierdută. Fermierii paşnici, de prin văi îndepărtate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți să se legitimeze. Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fură descoperite pe nenumărate povîrnişuri de către pretendenții lacomi de bani – prețul sîngelui.

În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atît cu interes, cît mai ales cu teamă. Femeile erau speriate. Judecătorul Scott rîdea cu nepăsare, dar nu pe bună dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întîmplase ca Jim Hall să apară în fața lui şi să fie condamnat. Şi în plină sală de şedință, în fața tuturor, Jim Hall spusese că va veni ziua în care se va răzbuna pe judecătorul care îl condamnase.

Pentru prima oară Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise să ispăşească pedeapsa. Era vorba de un „țap ispăşitor”, cum spun hoții şi polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese făcut „țap ispăşitor” pentru o crimă pe care nu o săvîrşise. Din cauza celor două condamnări mai vechi, judecătorul Scott îi dăduse cincizeci de ani închisoare.

Judecătorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia că se făcuse părtaş la o conspirație a poliției, că mărturiile fuseseră aranjate şi false, că Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seamă. Iar Jim Hall nu ştia că judecătorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea că judecătorul ştie tot şi că merge mînă în mînă cu poliția în săvîrşirea acelei groaznice nedreptăți. Şi astfel, cînd judecătorul Scott pronunță sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ură față de toate ființele societății care se purtaseră netrebnic cu el, se ridică şi urlă în sala de şedință, pînă ce fu tîrît afară de o jumătate de duzină de duşmani, îmbrăcați în uniforme albastre. Pentru el, judecătorul Scott era principalul vinovat, şi asupra judecătorului Scott îşi vărsa el ura, aruncînd amenințări fără de sfîrşit, că răzbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall păşi spre moartea vie… şi evadă.

Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soția stăpînului, dăinuia o taină. În fiecare seară după ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dădea drumul lui Colț Alb să doarmă în sala cea mare. Colț Alb nu era un cîine de casă şi nici nu îi era îngăduit să doarmă înăuntru, aşa că în fiecare dimineață, la revărsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dădea drumul afară, înainte ca familia să se fi trezit din somn.

Într-o astfel de noapte, pe cînd toată casa dormea, Colț Alb se trezi, rămînînd încordat în tăcerea nopții. Adulmecă văzduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe undele lui şi care îi spunea că pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi ajunseră la urechi zgomotele pe care zeul le făcea cînd se mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigăt furios. Nu era obiceiul lui să facă aşa ceva. Zeul cel străin păşea uşor, dar Colț Alb păşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care să se frece de carnea trupului. Îl urmări în tăcere. Vînase el în wild vietăți care erau tare sperioase şi ştia ce înseamnă să cazi prin surprindere.

Zeul cel străin se opri la picioarele scării celei mari şi ascultă, iar Colț Alb încremeni, pîndind şi aşteptînd, de-ai fi zis că e mort. Scara aceea ducea la dascălul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se zbîrli, dar aşteptă. Zeul cel străin ridică un picior. Începu să urce scara.

Atunci lovi Colț Alb. Fără de veste şi fără un mîrîit, porni la luptă. Trupul îi țîşni în sus într-o săritură care îl propti drept în spatele zeului cel străin. Se agăță cu labele dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipă, o clipă destul de lungă, rămase

atîrnat de el, dar fu de ajuns ca să-l răstoarne pe zeu pe spate. Se izbiră amîndoi de podea. Colț Alb sări într-o parte şi, în timp ce omul se lupta să se ridice, se năpusti din nou, sfîşiind cu colții.

Întreaga Sierra Vista se trezi alarmată. Hărmălaia de la parter părea făcută de vreo douăzeci de draci care se încăieraseră. Se auziră detunături de revolver. Apoi un glas de om scoase un urlet de groază şi spaimă, urmat de mîrîituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se auziră prăbuşindu-se şi sfărîmîndu-se mobile şi sticle.

Dar larma se stinse tot atît de iute pe cît începuse. Bătălia nu durase mai mult de trei minute.

Familia înspăimîntată se înghesui în capul scării. De jos, ca dintr-o prăpastie întunecată, se auzea un gîlgîit, de parcă aerul ar fi bolborosit în apă. Uneori, gîlgîitul se prefăcea într-un sîsîit, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmîndu-se cu desăvîrşire. Apoi, din bezna de nepătruns nu se mai auzi nimic afară de gîfîitul greu al unei vietăți care se zbătea dureros pentru aer.

Weedon Scott învîrti butonul. Scara şi holul de jos fură inundate de lumină. Apoi, cu revolverul în mînă, el şi judecătorul Scott coborîră cu grijă. Dar nu mai era nevoie de nici o măsură de precauție. Colț Alb îşi făcuse datoria. În mijlocul mobilelor sfărîmate şi răsturnate, zăcînd pe o parte, cu fața acoperită de un braț, se afla un om. Weedon Scott se aplecă deasupra lui, îi luă arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rană căscată în gît arăta felul în care murise.

– Jim Hall – zise judecătorul Scott. Tată şi fiu se priviră cu înțeles.

Apoi se întoarseră spre Colț Alb. Zăcea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicară uşor. Colț Alb începu săi privească pe cei din jur cînd se aplecară asupra lui. Făcu o sforțare să dea din coadă, dar nu izbuti decît să o mişte puțin. Weedon Scott îl bătu uşor cu palma şi din gîtlejul lui Colț Alb se auzi un mîrîit care însemna că înțelesese. Nu era însă decît un mîrîit slab, care se stinse pe dată. Pleoapele îi căzură închizîndu-se şi trupul păru că se destinde, lățindu- se pe podea.

– E pe ducă, săracul – murmură stăpînul.

– O să vedem noi – zise judecătorul – îndreptîndu-se spre telefon.

– Cred că n-are decît o şansă la o mie – declară chirurgul după ce se străduise o oră şi jumătate cu Colț Alb.

Zorile pătrundeau prin ferestre, făcînd ca lumina becurilor să pălească. În afară de copii, întreaga familie se strînsese în jurul chirurgului să afle sentința.

– Un picior dinapoi îi e rupt – urmă el. Trei coaste frînte, dintre care cel puțin una i-a perforat

plămînii. Şi-a pierdut aproape tot sîngele din trup. E foarte probabil să aibă leziuni interne. Pesemne că a făcut vreo săritură. Şi asta ca să nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au găurit. O şansă la o mie e într-adevăr ceva optimist. N-are nici o şansă la zece mii.

– Dar nu trebuie pierdută nici o şansă care i-ar putea fi de ajutor – exclamă judecătorul Scott. N- are nici o importanță cît costă. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, telegrafiază imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau să te simți prost, dar mă înțelegi, trebuie să facem tot ce este cu putință.

Chirurgul zîmbi cu bunăvoință.

– Sigur că înțeleg, merită să se facă totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum ați îngriji o ființă omenească, un copil bolnav. Şi nu uitați ce v-am spus de temperatură. Mă întorc la zece.

Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecătorului Scott de a se aduce o soră fu respinsă cu indignare de către fete, care îşi asumară acest rol. Iar Colț Alb cîştigă singura şansă la zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.

Medicul nu era însă vinovat că judecase greşit. Toată viața lui nu îngrijise şi nu operase decît oameni delicați, crescuți în lumea civilizată, care trăiau la adăpost şi care aveau înapoia lor multe generații ce trăiseră şi ele la adăpost. În comparație cu Colț Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlagă, agățîndu-se de viață cu degete neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curînd şi unde nimeni nu are parte de adăpost. Slăbiciunea nu sălăşluise nici în tatăl, nici în mama lui şi nici în generațiile trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea wildului, iar toată făptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul se agăța de viață cu acea îndărătnicie pe care odinioară toate vietățile o aveau.

Tinut captiv, fără să poată face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lîncezi aşa săptămîni şi săptămîni. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumărate vise; prin mintea lui defilară cortegii nesfîrşite de năluciri de prin łara Nordului. Toate fantomele trecutului se treziseră şi veniseră lîngă el. Şi aşa, trăi din nou alături de Kiche în vizuină, se tîrî tremurînd la picioarele lui Castor Cenuşiu ca să i se supună, ca să-şi poată scăpa viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de căței care-l lătrau ca apucați.

Umblă din nou străbătînd tăcerea, vînînd hrană vie în timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou să gonească în fruntea atelajului, iar biciul făcut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iarăşi glasurile strigînd „Raa! Raa!” cînd ajungeau la cîte o trecătoare îngustă, iar atelajul se strîngea ca un evantai ca să poată trece. Retrăi zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le dăduse atunci. În asemenea clipe chelălăia şi mîrîia în somn, iar cei din jur ziceau că visează urît.

Exista însă un coşmar care îl făcea să sufere cel mai cumplit – monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apăreau ca nişte rîşi uriaşi, urlînd. Stătea pitulat pe după tufişuri, pîndind veverița pe care o aştepta să se încumete să coboare pe pămînt, îndeajuns de departe de adăpostul ei din copac. Apoi, cînd sărea la ea, aceasta se prefăcea într-un tramvai, amenințător şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte, scoțînd sunetele de clopot şi împroşcîndu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întîmpla cînd îl provoca pe şoim să coboare din înălțimi. Acesta țîşnea în jos şi din înalturile unde plutea, prăbuşindu-se asupra lui şi prefăcîndu-se tot în acel tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai făcea că se află din nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia că avea să urmeze o luptă. Pîndea poarta ca să-şi vadă potrivnicul intrînd. Poarta se deschidea şi, năpustindu-se asupra lui, intra tot înspăimîntătorul tramvai. Visele acelea reveniră de mii şi mii de ori, şi de fiecare dată groaza pe care i-o inspirau era mai teribilă ca niciodată.

Apoi veni ziua cînd îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevărată sărbătoare. Toată Sierra Vista era de față. Stăpînul îl scarpină după ureche, iar el îşi îngînă mîrîitul lui de dragoste. Soția stăpînului îl strigă „Lup binecuvîntat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate femeile strigară

„Lupul binecuvîntat”.

Încercă să se ridice în picioare dar, după cîteva încordări, căzu de slăbiciune. Zăcuse atît de mult, încît muşchii îşi pierduseră agilitatea şi toată puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina slăbiciunii, ca şi cum într-adevăr nu şi-ar fi făcut datoria față de zeii lui. De aceea începu să facă sforțări eroice să se ridice şi în cele din urmă izbuti să stea pe cele patru picioare, şovăind şi clătinîndu-se înainte şi înapoi.

– Lupul binecuvîntat! exclamară în cor femeile. Judecătorul Scott îl privea triumfător.

– Gura voastră să-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioară. Nu există cîine care să fi putut face ceea ce a făcut el. E lup.

– Un lup binecuvîntat – îl îndreptă soția lui.

– Da, un lup binecuvîntat – încuviință judecătorul. Şi aşa am să-i zic de aici înainte.

– Va trebui să învețe din nou să meargă – zise chirurgul. Cred că ar putea foarte bine să înceapă chiar de acum. Sigur că n-o să-i pară rău. Luați-l afară.

Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toată Sierra Vista în jurul lui, urmărindu-l cu privirea. Era tare slăbit şi, cînd ajunse pe pajişte, se întinse să se odihnească puțin.

Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simțea cum i se întăresc muşchii pe măsură ce-i punea în mişcare şi sîngele începea să-i curgă prin ei. Ajunseră Ia grajduri şi acolo, în poartă, Collie stătea întinsă cu o jumătate de duzină de pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.

Colț Alb privi mirat. Collie mîrîi la el amenințător, ceea ce îl făcu să se țină la distanță. Stăpînul împinse cu vîrful piciorului un pui care se țîra spre el. Colț Alb se zbîrli bănuitor, dar stăpînul îi făcu semn că totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlănțuise cu brațele, îl supraveghea geloasă şi cu un mîrîit care spunea că nu e totul în ordine.

Cățeluşul se tîra dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl urmări plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinseră şi simți pe obraz limba mică şi caldă a puiului. Fără să-şi dea seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot.

Aplauzele şi strigătele de bucurie ale zeilor salutară cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privy cu surprindere. Apoi începu să simtă o slăbiciune şi se întinse pe jos, cu urechile ciulite, cu capul lăsat pe o parte, privind la pui. Ceilalți cățeluşi se tîrîră şi ei spre Colț Alb, spre marea neplăcere a lui Collie; iar el îi lăsă cu toată seriozitatea să se cațere şi să se rostogolească peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simți ceva din sfiiciunea şi stîngăcia lui de odinioară. Acestea se şterseră însă, pe măsură ce puii îşi continuară giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el stătu mai departe întins, cu ochii întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/5 (0 votes cast)

LASA UN COMENTARIU