Descriere :
Răţuşca cea urâtă este o frumoasa poveste de copii in care veti citi despre o ratusca urata batjocurita de toti. .Frumoasa poveste este scrisa de marele scriitor Hans Christian Andersen Povestea -Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen
 Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa.
De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.
În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
– Mac-mac! a spus raÅ£a ÅŸi atunci toate au început să măcăiască ÅŸi ele cum puteau mai bine ÅŸi se uitau în toate părÅ£ile, printre buruienile verzi, ÅŸi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.
– Ce mare-i lumea! ziceau puii.
Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.
– CredeÅ£i voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde ÅŸi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. SunteÅ£i toate? a întrebat ea ÅŸi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou ÅŸi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai Å£ie? Am început să mă cam satur!
Şi s-a aşezat iar în cuibar.
– Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită.
– Mai am un ou, a răspuns raÅ£a. Nu ÅŸtiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuÅŸte care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; ÅŸi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.
– Ia să văd ÅŸi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am păţit-o ÅŸi eu odată aÅŸa ÅŸi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă Å£inea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l ÅŸi învaţă-Å£i copilaÅŸii să înoate.
– Am să mai ÅŸed oleacă, a zis raÅ£a. Am ÅŸezut atâta că mai pot să ÅŸed puÅ£in.
– Cum vrei, spuse raÅ£a cea bătrână ÅŸi a plecat.
ÃŽn sfârÅŸit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul ÅŸi a ieÅŸit din găoace; era mare ÅŸi urât. RaÅ£a s-a uitat lung la el. „Da’ mare-i! CoÅŸcogeamite răţoi!”, zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuÅŸi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila.”
A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
– Nu, nu-i de curcă, spuse raÅ£a; uite ce bine dă din picioare ÅŸi ce drept se Å£ine, e copilul meu. Åži, la urma-urmei, dacă te uiÅ£i mai bine la el, e chiar drăguÅ£. Mac-mac! HaideÅ£i după mine să vedeÅ£i ÅŸi voi lumea ÅŸi să vă duc în curtea raÅ£elor, numai să vă Å£ineÅ£i de mine, să nu vă calce careva, ÅŸi feriÅ£i-vă de mâţe.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul.
– Iaca, vedeÅ£i, aÅŸa merg lucrurile pe lume! a spus raÅ£a ÅŸi îşi ascuÅ£i ciocul, fiindcă ÅŸi ea ar fi vrut să înÅŸface capul de scrumbie. Å¢ineÅ£i-vă bine pe picioare, mai spuse ea. VedeÅ£i pe raÅ£a aceea bătrână? MăcăiÅ£i cum se cuvine, duceÅ£i-vă la ea ÅŸi plecaÅ£i-vă gâtul în faÅ£a ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aÅŸa de grasă; ÅŸi la picior are o panglică roÅŸie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos ÅŸi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă ÅŸi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace ÅŸi oameni. MăcăiÅ£i! Nu vă Å£ineÅ£i picioarele înăuntru. O răţuÅŸcă bine crescută îşi răşchirează tare picioarele, aÅŸa cum fac tata ÅŸi mama: uite aÅŸa! Acuma plecaÅ£i-vă gâtul ÅŸi spuneÅ£i mac.
Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră cu glas tare:
– Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie ÅŸi astea! Åži uite una ce urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară!
Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă.
– Las-o în pace! a spus mama. Ce Å£i-a făcut?
– Nu ne-a făcut nimic, da-i aÅŸa de mare ÅŸi de neobiÅŸnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.
– FrumoÅŸi copii, a zis raÅ£a cu panglică la picior. ToÅ£i sunt frumoÅŸi, numai unul n-a ieÅŸit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.
– Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raÅ£a-mamă. E drept că nu-i frumoasă răţuÅŸca, dar e plăcută la fire ÅŸi înoată tot aÅŸa de bine ca ÅŸi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos ÅŸi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou ÅŸi de asta n-a căpătat înfăţiÅŸarea care trebuie.
Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele.
– De altfel, spuse ea, e răţoi, aÅŸa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.
– Celelalte sunt drăguÅ£e, zise bătrâna. Acuma, fiÅ£i ca la voi acasă ÅŸi dacă găsiÅ£i un cap de peÅŸte, puteÅ£i să mi-l aduceÅ£i.
Åži aÅŸa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuÅŸcă însă, aceea care ieÅŸise din ou cea din urmă ÅŸi era aÅŸa de urâtă, toate raÅ£ele celelalte o ciupeau, o înghionteau ÅŸi o luau peste picior; ÅŸi nu numai raÅ£ele, dar ÅŸi găinile. „E prea mare”, ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, ÅŸi de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuÅŸte, tuÅŸea de câteva ori mânios ÅŸi i se înroÅŸea tot capul. Săraca răţuÅŸcă nu mai ÅŸtia unde să se ducă ÅŸi ce să facă! Era mâhnită din pricină că era aÅŸa de urâtă ÅŸi toate păsările din curte râdeau de ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi ÅŸi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuÅŸcă toÅ£i o alungau ÅŸi chiar ÅŸi surorile ei o ocărau ÅŸi spuneau: „De te-ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce eÅŸti!” Åži mamă-sa zicea ÅŸi ea: „Bine-ar fi să pleci ÅŸi să nu te mai văd!” RaÅ£ele o ciupeau ÅŸi găinile o băteau ÅŸi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. RăţuÅŸca n-a mai putut răbda ÅŸi a sărit peste gard. Păsările de prin stufiÅŸuri au zburat care încotro, speriate.
„Fug de mine fiindcă sunt aÅŸa de urâtă”, s-a gândit răţuÅŸca ÅŸi a închis ochii, dar n-a stat pe loc ÅŸi a plecat mai departe. Åži aÅŸa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s raÅ£ele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită ÅŸi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
– Ce fel de pasăre eÅŸti tu? au întrebat ele ÅŸi răţuÅŸca se întorcea în toate părÅ£ile ÅŸi saluta cât putea mai frumos.
– Grozav eÅŸti de urâtă! au spus raÅ£ele sălbatice. Dar, în sfârÅŸit, nouă puÅ£in ne pasă de asta, numai să nu te măriÅ£i cu careva din neamul nostru.
Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de aceea erau aşa de îndrăzneţi.
– Ascultă, fârtate, au spus ei; eÅŸti aÅŸa de urât încât eÅŸti chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi ÅŸi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaÅŸtină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguÅ£e, toate domniÅŸoare ÅŸi toate pot să spună ga-ga-ga. AÅŸa că poÅ£i să-Å£i găseÅŸti norocul, chiar aÅŸa urât cum eÅŸti!
Deodată s-a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! s-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface.
– MulÅ£umescu-Å£i, Doamne! a oftat răţuÅŸca; sunt aÅŸa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muÅŸte.
Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.
Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească.
– Ce eÅŸti? a întrebat baba ÅŸi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuÅŸca era o raţă mare ÅŸi grasă care s-a rătăcit.
– Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o punem la încercare.
Åži răţuÅŸca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Åži motanul era stăpânul casei, ÅŸi găina stăpâna, ÅŸi mereu ziceau: „Noi ÅŸi lumea”, fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume erau ei ÅŸi bineînÅ£eles jumătatea cea mai faină. RăţuÅŸca spunea că în privinÅ£a asta mai puteau fi ÅŸi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.
– PoÅ£i să faci ouă? întreba ea.
– Nu.
– Atunci Å£ine-Å£i gura.
Åži motanul spunea:
– PoÅ£i să te alinÅ£i, să torci ÅŸi să scoÅ£i scântei?
– Nu.
– Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alÅ£ii mai înÅ£elepÅ£i ca tine.
Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus şi găinii.
– Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă ÅŸi de asta-Å£i trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce ÅŸi ai să vezi că nu te mai gândeÅŸti la fleacuri.
– Dar e aÅŸa de frumos să pluteÅŸti pe apă! a spus răţuÅŸca. E aÅŸa de plăcut să te bagi cu capul în apă ÅŸi să te dai la fund!
– Ce mai plăcere ÅŸi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înÅ£elept din toÅ£i motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. ÃŽntreab-o ÅŸi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înÅ£eleaptă decât toÅ£i pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate ÅŸi să se bage cu capul în apă?
– Voi nu mă înÅ£elegeÅ£i! răspunse răţuÅŸca.
– Nu te înÅ£elegem? Atunci cine te-o fi înÅ£elegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deÅŸteaptă decât motanul ÅŸi decât baba, ca să nu mai pomenesc ÅŸi de mine! Nu-Å£i împuia capul cu prostii, copilă, ÅŸi mulÅ£umeÅŸte bunului Dumnezeu de norocul pe care Å£i l-a dat. Nu eÅŸti mulÅ£umită că stai în casă la căldură ÅŸi că ai de la cine să înveÅ£i lucruri folositoare? Dar tu eÅŸti numai o moftangioaică ÅŸi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-Å£i plac, dar să ÅŸtii că numai prietenii adevăraÅ£i vorbesc aÅŸa! Eu zic să înveÅ£i să faci ouă sau să torci ÅŸi să scoÅ£i scântei.
– Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuÅŸca.
– Atunci pleacă, a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine.
Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o.
Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o gheaţa.
Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare!
Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.
Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara.
Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată.
„Am să mă duc la păsările acelea frumoase ÅŸi ele au să mă bată ÅŸi au să mă omoare fiindcă sunt aÅŸa de urâtă ÅŸi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raÅ£ele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeÅŸte orătăniile ÅŸi decât să sufăr de frig ÅŸi de foame toată iarna.”
Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.
– Omorâţi-mă! a spus biata pasăre ÅŸi ÅŸi-a plecat capul pe luciul apei, aÅŸteptând moartea.
Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:
– Uite că a mai venit una! Åži ceilalÅ£i au chiuit de bucurie ÅŸi au strigat ÅŸi ei:
– Da, a mai venit una! Au bătut din palme ÅŸi sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii ÅŸi mamei.
Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:
– Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!
Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:
– Pe vremea când eram o răţuÅŸcă urâtă nici în vis nu m-aÅŸ fi gândit la atâta fericire!
Detalii: Site-ul Cantecedecopii.com este un blog cu cantece dedicat tuturor copiilor, parintilor si bunicilor. Cantecul "Povestea -Răţuşca cea urâtă" a fost adaugat in ziua de 13 mai 2013 si este un videoclip ce apartine de categoria mult iubita de voi 'Autor Hans Christian Andersen Povesti si basme de copii . Se pare ca videoclipul "Povestea -Răţuşca cea urâtă" este unul foarte popular din moment ce a fost vizionat de 1.015 ori. Va asteptam cu drag sa reveniti pe acest site in fiecare zi pentru a vedea ce noutati am mai adaugat pe site. Daca ti-a placut "Povestea -Răţuşca cea urâtă", te invit sa ne votezi, sa lasi un comentariu pe facebook sau direct pe site. Multumim!!!
