Publicat: 1 year ago
Categoria: Hans Christian Andersen, Povesti si basme de copii
Etichete: Hans Christian Andersen, Povestea video Răţuşca cea urâtă, Răţuşca cea urâtă
Descriere:
Răţuşca cea urâtă este o frumoasa poveste de copii in care veti citi despre o ratusca urata batjocurita de toti. .Frumoasa poveste este scrisa de marele scriitor Hans Christian Andersen Povestea -Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen
Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa.
De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.
În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
- Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.
- Ce mare-i lumea! ziceau puii.
Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.
- Credeţi voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde şi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteţi toate? a întrebat ea şi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou şi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur!
Şi s-a aşezat iar în cuibar.
- Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită.
- Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.
- Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii să înoate.
- Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin.
- Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat.
În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. “Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!”, zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila.”
A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
- Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e copilul meu. Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi-vă de mâţe.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul.
- Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi-vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeţi pe raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul în faţa ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac.
Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră cu glas tare:
- Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară!
Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă.
- Las-o în pace! a spus mama. Ce ţi-a făcut?
- Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.
- Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.
- Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa-mamă. E drept că nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou şi de asta n-a căpătat înfăţişarea care trebuie.
Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele.
- De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.
- Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi.
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. “E prea mare”, ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori mânios şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: “De te-ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce eşti!” Şi mamă-sa zicea şi ea: “Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au zburat care încotro, speriate.
“Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă”, s-a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar n-a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
- Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi saluta cât putea mai frumos.
- Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru.
Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de aceea erau aşa de îndrăzneţi.
- Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi să-ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti!
Deodată s-a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! s-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface.
- Mulţumescu-ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muşte.
Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.
Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească.
- Ce eşti? a întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit.
- Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o punem la încercare.
Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: “Noi şi lumea”, fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca spunea că în privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.
- Poţi să faci ouă? întreba ea.
- Nu.
- Atunci ţine-ţi gura.
Şi motanul spunea:
- Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?
- Nu.
- Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine.
Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus şi găinii.
- Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta-ţi trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri.
- Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi cu capul în apă şi să te dai la fund!
- Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă?
- Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţuşca.
- Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat. Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar să ştii că numai prietenii adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei.
- Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca.
- Atunci pleacă, a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine.
Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o.
Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o gheaţa.
Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare!
Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.
Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara.
Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată.
“Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna.”
Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.
- Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea.
Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:
- Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei:
- Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii şi mamei.
Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:
- Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!
Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:
- Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!
