Legenda pescarului valencian al florii albastre

1369 Vizualizari

100% 1 Rates
1369 Vizualizari
10 ani în urmă
100%

Vizualizari:1369

Adăugat acum: 10 ani în urmă

Pe pământul valencian, într-un mic sătuc aproape de mare, trăia un pescar, Antonio, căruia îi plăceau mult florile. El avea o grădină în care creşteau cele mai frumoase flori din regiune. Se spune că aici creştea o floare albastră, atât de frumoasa, încât, dacă o ţineai în mână, în bătaia soarelui, se contopea cu cerul albastru.          1
Antonio avea o mică barcă şi ieşea cu ea în largul mării să pescuiască, atât cât avea nevoie să trăiască decent. Se mulţumea cu puţin, fiind o persoană modestă. într-o zi, în timp ce pescuia, zări un pui de delfin. Sărmanul se zbătea într-o plasă de pescuit, dar, în loc să se elibereze, mai mult se încurca în aceasta. Antonio, fără să mai stea pe gânduri, se aruncă în valuri şi îl eliberă. Fericit, micul delfin sări în jurul bărcii, scoţând sunete de bucurie. Pentru a-1 înzdrăveni, pescarul îi dădu să mănânce tot peştele pe care îl prinsese în acea zi. Din acel moment deveniră cei mai buni prieteni. De fiecare dată când ieşea în larg, delfinul  îl însoţea.

Pe uscat îşi îngrijea cu mult drag grădina de flori, pe mare pescuia şi se amuza cu prietenul său, delfinul. Intr-o zi, când ieşi în larg, nori negri şi mari împânziră cerul. Se miră că nu îşi vede prietenul. Tot căutându-i cu privirea, nu îşi dădu seama că furtuna se apropia cu paşi repezi. Marea devenise foarte agitată. Valuri uriaşe îl înconjurară. Barca era purtată precum o coajă de nucă. încercă din răsputeri să ajungă la mal, dar un val uriaş, înalt cât un munte, lovi cu putere barca şi o făcu bucăţele.

– Nu mai am nicio scăpare, îşi spuse Antonio.

Insă, deodată apăru delfinul. Se prinse de una din aripioarele sale şi, încetul cu  incetul, ajunse pe malul unei insule.

Se trezi a doua zi. Privind către mare îşi văzu prietenul care îl chema să se apropie. Ii adusese câţiva peşti ca să-şi potolească foamea. Incepu să se simtă mult mai bine şi încercă să-şi reamintească ce i s-a întâmplat. Işi dădu seama că se află foarte departe de casă.
Trecură multe zile şi nicio barcă nu apăru la orizont. Se consolă cu ideea că va  rămâne tot restul vieţii pe acea insulă unde naufragiase şi, privindu-şi centura, văzu că are un săculeţ în care erau multe seminţe de flori.
Caută un teren potrivit pentru a sădi florile. Când nu avea grijă de grădina de florin mergea pe plajă să se întâlnească cu prietenul lui, delfinul. Singurătatea îl copleşi, de aceea începu să-i vorbească acestuia. La început îi spuse câteva fraze, dupa carş îi ^orbi ca şi cum ar fi fost o fiinţă umană.

Zile au trecut, iar în grădină a înflorit o floare albastră. Foarte fericit, alergă pe malul mării pentru a-i da de veste prietenului său. Incepu să strige:

– O floare albastră, o floare albastră!

Delfinul îl privi mirat. Antonio îşi aminti că aceste flori creşteau doar în grădina lui din Cullera, fiind cele mai renumite din întreaga regiune valenciană, unde el trăise înainte de a ajunge pe această insulă.

Delfinul începu să facă piruete, se apropie de pescar şi începu să scoată nişte sunete ascuţite ca şi cum i-ar fi cerut ceva. Antonio nu înţelegea. Deschidea gura şi mişca capul, spunându-i parcă „ Dă-mi, te rog, floarea!”.
Pescarul i-o dădu, fără a înţelege comportamentul. Delfinul o luă în gură şi dispăru. Antonio nu înţelegea nimic. Il văzu doar cum se îndepărtează. De aceea începu să strige:

–    Eoooo! întoarce-te! Floarea mea, floarea mea, dă-mi floarea mea!

In faţa delfinului apăru o barcă cu pescari. El le atrase atenţia, aratându-le floarea.                                 1

–    Priviţi! O floare albastră ca a lui Antonio pescarul!

% Nu poate fi… el a dispărut de mult… de unde a ieşit această floare? Delfinul începu să strige şi să facă piruete. Unul dintre pescari spuse; ^

–    Se pare că vrea sa-1 urmăm.

–    Nu spuneţi tâmpenii! zise un altul. E delfin, nu este câine! Delfinul le arăta floarea şi lovea apa cu coada, uitându-se înapoi. Pescarii îl
urmară. Nu trecu mult timp şi zăriră o insulă. De acolo trebuia să vină această floare albastră. Pe plajă, singur şi trist, stătea pescarul Antonio.

^Când văzu barca, ridică braţele şi le agită frenetic strigând:

–    Delfinul ne-a adus pană aici! îi spuseră pescarii când au ajuns.

–    Delfinul!!! Eram atât de fericit că am o floare albastră în grădina mea de aici de pe insulă, încât am vrut sa înjpart această fericire cu cineva. Fericirea niciodată nu este totală, dacă nu o împărţi cu cei care te înconjoară.
Il privi pe. delfin cu lacrimi în ochi: Nicidată nu il  voi putea răsplăti pentru ceea ce a făcut pentru mine.

Aşa că, dragi prieteni, dacă vreodată vă apropiaţi de un sat de pescari valencieni, să stiti că acolo delfinii vorbesc, sunt foarte generoşi şi au o inima mare, mare de tot. Amintiţi-vă de asemenea că: a împărţi bucuria voastră cu cineva înseamnă bunătate, iar bunătatea este răsplătită cu bunătate.