Povestea Prințul fericit de Oscar Wilde (I)

1482 Vizualizari

0% 0 Rates
1482 Vizualizari
10 ani în urmă
0%

Vizualizari:1482

Adăugat acum: 10 ani în urmă

Sus de tot, deasupra orasului, pe o coloana foarte inalta, era asezata statuia Printului Fericit. Era acoperita intru totul cu foite subtiri de aur, in loc de ochi avea doua stralucitoare safire, iar un mare rubin rosiatic ii impodobea manerul sabiei.

Printul Fericit era foarte admirat de oameni. „Este la fel de frumos precum un paun”, a spus odata unul din consilierii orasului, care isi dorea sa capete reputatia de a avea gust artistic; „dar nu la fel de folositor”, a adaugat el, temandu-se ca nu cumva locuitorii orasului sa il considere lipsit de simt practic, un lucru pe care de altfel il avea din plin.

„De ce nu poti fi la fel ca si Printul Fericit?”, si-a intrebat odata o mama indurerata micul baiat ce plangea pentru ca nu i se putea darui luna. „Printul fericit nu plange plange niciodata pentru nimic din ce si-ar dori”, a mai spus ea.

„Sunt multumit ca mai exista pe lume cineva care poate fi fericit”, a zis intr-o alta imprejurare un om incarcat de dezamagiri in vreme ce privea minunata statuie.

„Arata exact ca un inger”, au spus copii orfani, atunci cand ieseau din biserica, investmantati in mantiile lor stacojii si sortuletele lor curate ca neaua.

„De unde stiti asta?”, i-a intrebat profesorul de matematica, „nu ati vazut niciodata vreun inger”.

„Ba am vazut, in visele noastre”, i-au raspuns copii, iar profesorul de matematica s-a incruntat si s-a uitat sever la ei, pentru ca nu ii placeau copiii care visau.

Intr-o noapte, a zburat peste oras o mica randunica. Prietenii ei plecasera deja in Egipt, cu sase saptamani mai inainte, dar ea ramasese in urma, pentru ca se indragostise de cea mai frumoasa trestie. O intalnise la inceputul primaverii, atunci cand zbura deasupra raului dupa o mare molie galbena, si fusese atat de mult atrasa de trupul zvelt al trestiei incat se oprise sa vorbeasca cu ea.

„As putea oare sa te iubesc?”, a spus randunica, careia ii placea sa spuna lucrurilor pe nume, iar trestia a facut o plecaciune in fata ei. Asa s-a facut ca randunica a zburat apoi in jurul ei, atingand apa cu aripile ei, dand nastere unor mici valuri argintii. In acest fel, randunica ii facea curte trestiei, un lucru care a durat intreaga vara.

„Este o poveste de dragoste ridicola”, au spus celelalte randunele, „aceasta trestie nu are bani, si are prea multe rude”, un fapt cat se poate de adevarat pentru ca malurile raului era plin de astfel de trestii. Dupa aceea, odata cu venirea toamnei, randunele au plecat.

Ramasa singura, randunica a inceput sa se plictiseasca de iubita ei trestie. „Nu stie sa faca conversatie”, si-a zis ea, „si ma tem ca este prea cocheta, pentru ca mereu flirteaza cu vantul”. Intr-adevar, ori de cate ori batea vantul, trestia se apleca dupa el cu cele mai gratioase miscari vazute vreodata. „Sunt de acord ca este statornica”, a continuat randunica, „dar mie imi place sa calatoresc, asa ca sotioarei mele ar trebui sa ii placa la fel de mult calatoriile”.

„Vrei sa vii cu mine?”, i-a spus in cele din urma randunica trestiei. Trestia insa a dat din cap intr-o parte si in cealalta, intrucat era foarte atasata de casa ei.

„Ti-ai batut joc de mine”, a strigat atunci randunica. „Din cauza ta nu am ajuns la piramide. La revedere!”, si a zburat fara sa se mai uite inapoi.

Dupa ce a zburat o zi intreaga, randunica a ajuns in oras. „Unde as putea sa stau?”, s-a intrebat ea. „Sper ca orasul s-a pregatit pentru venirea mea”.

Chiar atunci, a zarit statuia de pe inalta coloana. „Voi sta aici”, a decis ea, „este un loc bun, cu o multime de aer proaspat”, si a aterizat chiar la picioarele Printului fericit.

„Hei, am un dormitor din aur”, si-a spus in sinea ei in vreme ce se uita in jur, si s-a pregatit de culcare. Chiar atunci insa cand si-a pus capsorul sub aripa, o mare picatura de apa a cazut peste ea. „Ce lucru ciudat!”, a strigat randunica, „nu este nici un nor pe cer, stelele stralucesc cat se poate de tare, si totusi ploua. Clima din nordul Europei este cu adevarat jalnica. Trestiei ii placea ploaia, dar acest lucru era singurul ei egoism”.

A cazut, apoi, inca o picatura.

„Statuia asta nu ma poate adaposti de ploaie?” a zis randunica. „Mai bine imi gasesc un hoceag bun”, si s-a decis sa plece de acolo.

Inainte insa de a-si deschide aripile, a picat un al treilea strop, ea s-a uitat in sus si a vazut, ah, oare ce o fi vazut?

Ochii Printului fericit erau plin de lacrimi, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii sai de aur. Fata sa era atat de frumoasa sub lumina lunii incat mica randunica s-a simtit cuprinsa de mila.

„Cine esti tu?”, a intrebat ea.

„Eu sunt Printul fericit”.

„Atunci de ce plangi?”, l-a intrebat randunica, „aproape ca m-ai udat leoarca”.

„Atunci cand am fost in viata si am avut o inima de om”, a raspuns statuia, „nu am stiut ce sunt lacrimile, pentru ca am trait in palatul din Sans-Souci, unde tristetea nu avea voie sa intre. In timpul zilei ma jucam cu tovarasii mei in gradina, iar seara conduceam dansul din marele hol al palatului. Imprejurul gradinii era un zid foarte inalt, dar nu mi-a pasat niciodata de ce se afla dincolo de el, intrucat tot ce ma incojura era atat de frumos. Curtenii mei ma numeau Printul fericit, si eram cu adevarat fericit, daca placerea inseamna fericire. In acest fel am trait, si asa am si murit. Iar acum , cand sunt mort, mi-au ridicat o statuie atat de inalta incat pot zari toata uratenia si saracia din orasul meu, si, desi inima mea este facuta din plumb, nu ma pot impiedica sa nu plang”.

„Cum, nu este facut cu totul din aur?”, a zis in sinea ei randunica. Era prea politicoasa pentru a face o astfel de remarca cu glas tare.

„Departe”, a spus printul cu o voce melodioasa, „departe de aici, pe o mica strada se afla o casa amarata. Una din ferestre este deschisa, si prin ea vad cum o femeie sta asezata la masa. Fata ei este slaba si obosita, si are niste maini rosii, aspre, intepate de ace, pentru ca este croitoreasa. Ea brodeaza florile suferintei pe o rochie de satin pentru cea mai frumoasa dintre domnisoarele de onoare ale reginei, ce o va purta la urmatorul bal al curtii regale. In coltul camerei, intr-un pat, baietasul ei zace bolnav. El are febra, si vrea sa manance portocale. Mama lui nu are insa ce sa-i dea decat apa din rau, si din aceasta pricina plange cu lacrimi amare. Randunica, randunica, mica randunica, nu ai vrea sa ii duci tu rubinul din manerul sabiei mele? Picioarele imi sunt prinse in acest piedestal si nu pot face nici o miscare”.