CATEGORII: Povești și basme pentru copii
Vizualizari: 2315
Adăugat acum: 12 ani în urmă
Povestea „Făt-Frumos cu părul de aur” este o poveste clasică românească scrisă de Petre Ispirescu. Ea povestește despre aventurile unui tânăr curajos și frumos, pe nume Fat-Frumos, care este înzestrat cu un păr de aur rar, calități excepționale și o inimă nobilă.
„Povestea „Făt-Frumos cu părul de aur”” este o poveste plină de aventură, curaj și învingere a răului. Ea ilustrează valori precum curajul, noblețea, iubirea și lupta împotriva nedreptății. Prin intermediul personajului principal, Fat-Frumos, copiii sunt inspirați să persevereze în fața provocărilor, iar lectura acestei povești îi învață să creadă în ei înșiși și să se străduiască să facă binele în lume.
Povestea „Făt-Frumos cu părul de aur” -Petre Ispirescu
A fost odată ca niciodată, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; că nu suntem de când cu basmele, ci suntem de când cu minciunile; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi călcâiul tot rămânea gol şi se urca în slava cerului şi tot i se părea că este uşor; De când scria musca pe perete, Mai mincinos care nu crede.
A fost odată, într-o pustie mare, un pusnic. El petrecea singur- singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la suflet încât toate dobitoacele i se închinau când se întâlneau cu dânsul. Într-una din zile, se duse pusnicul la marginea gârlei, care curgea pe aproape de coliba lui, şi iată, văzu că vine pe apă un sicriaş smolit bine, şi auzi un orăcăit ieşind dintr-însul. Stătu puţin de cugetă, şi după ce zise câteva vorbe de rugăciune, intră în apă şi, cu o prăjină, trase sicriaşul la margine. Când îl deschise, ce să vază în el? Un copilaş cam de vreo două luni; îl scoase din sicriu şi, cum îl luă în braţe, copilul tăcu.
Pusnicul vroia din toată inima să crească pruncul, dar, când se gândi că n-are cu ce să-l hrănească, îl podidi un plâns ce nu se mai putea sfârşi. Deodată răsări dintr-un colţ al chiliei sale o viţă şi numaidecât crescu şi se înălţă până la streaşină. Pusnicul căută la dânsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pârguiţi, alţii aguridă şi alţii în floare; îndată luă şi dete copilului şi, văzând că-i mănâncă,se bucură din tot sufletul. Cu must de viţă crescu copilul, până incepu să mănânce şi câte altceva. Iară dacă se mai mări copilul, pusnicul se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească şi să umble la vânat. Dar într-o zi, chemă pusnicul pe copil şi-i zise:
— Fătul meu, simţ că slăbesc din ce în ce; sunt bătrân, precum mă vezi, şi află că, de azi în trei zile, mă duc pe lumea cealaltă. Eu nu sunt tatăl tău cel adevărat, ci te-am prins pe gârlă. Dacă voi adormi somnul cel vecinic, care o să-l cunoşti după răceala şi amorţirea ce vei vedea în tot trupul meu, să bagi de seamă că o să vie un leu. Să nu te sperii, dragul tatei; leul îmi va face groapa, şi tu vei trage pământ peste mine. De moştenire n-am ce să-ţi las, decât un frâu de cal. După ce vei rămânea singur, să te sui în pod, să iei frâul, să-l scuturi, şi îndată va veni un cal la astă chemare şi te va învăţa ce să faci.
După cum zise bătrânul, aşa se şi întâmplă. A treia zi, pusnicul, luându-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi dormi somnul cel lung. Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare, şi veni răcnind şi, cum văzu pe bătrân mort, îi săpă groapa cu unghiile sale; iar fiul îl îngropă, şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi, plângând la mormânt. A treia zi foamea îi aduse aminte că era dator să trăiască; se sculă de pe mormânt cu inima zdrobită de durere, se duse la viţă şi cu mare mâhnire văzu că ea se uscase; atunci, şi-aduse aminte de vorbele bătrânului şi se sui în pod, unde găsi frâul, îl scutură, şi iată că veni un cal cu aripi şi, stând înainte-i, zise:
— Ce porunceşti, stăpâne?
Copilul spuse calului din cuvânt în cuvânt toată întâmplarea cu moartea bătrânului, şi îi zise:
— Iată-mă aici singur; tatăl, care mi-a fost dat, nu mai este; rămâi tu aici, cu mine; dar să mergem într-altă parte, unde să ne facem o colibă; căci aici, dinaintea ăstui mormânt, nu ştiu de ce-mi vine să tot plâng. Iar calul îi răspunse:
— Nu aşa, stăpâne; noi ne vom duce să locuim unde sunt mulţi oameni ca dumneata.
— Cum? întrebă băiatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să trăim în mijlocul lor?
— Negreşit, îi răspunse calul.
— Atunci, dacă-i aşa, întrebă copilul, de ce nu vin şi ei pe la noi?
— Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aici; trebuie să mergem noi la dânşii.
— Să mergem, răspunse copilul cu bucurie.
Iar dacă-i spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu umblă aşa goi, el rămase cam pe gânduri; şi calul îi zise să bage mâna în urechea lui stângă; şi după ce băgă mâna, scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul însă îl învăţă, şi apoi copilul încălecă pe dânsul, se îmbrăcă şi porni.
După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu între mulţimea de oameni furnicând în sus şi în jos, se cam spăimântă copilul de atâta zgomot şi umbla tot cu frică, mirându-se de fru- museţea caselor şi de tot ce vedea, băgând însă de seamă că fiecare lucru-şi are rânduiala sa. Dar calul, îmbărbătându-l, îi zise:
— Vezi, stăpâne? Aici toate sunt cu şartul lor! De aceea, dar, trebuie să ştii, ca să-ţi faci şi tu un căpătâi.
Şi după ce şezu acolo câteva zile, mai dedându-se cu lumea şi obicinuindu-se a trăi în huietul ce înnăbuşeşte oraşele, plecă, luând cu sine calul său; şi se duse, şi se duse până ce ajunse pe tărâmul unor zâne. După ce ajunse la zâne, care erau în număr de trei, căută să se bage argat la dânsele, căci aşa-l sfătuise calul să facă. Zânele, deocamdată, nu prea voiau să-l ia în slujbă; dar se înduplecară la rugăciunile lui şi-l primiră.
Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage bine de seamă, cum că, în una din case, zânele aveau o baie în care la câţiva ani, într-o zi hotărâtă, curge aur, şi cine se scaldă întâi, aceluia i se face părul de aur. Îi mai spuse să vază că, într-unul din tronurile casei, zânele aveau o legătură cu trei rânduri de haine, pe care le păstrau cu îngrijire. El băgă bine de seamă aceste vorbe, şi de câte ori avea câte ceva greu de făcut, el chema calul şi-i da ajutor.
Zânele-i daseră voie să umble prin toate casele, să deretice, să scuture, dar în camera cu baia să nu intre. Însă când lipsiră ele o dată de acasă, el intră şi luă aminte la toate câte îi zisese calul. Ochi şi legătura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron. Într-o zi, zânele au plecat la o sărbătoare, la alte zâne, şi avură grijă să poruncească argatului că, în minut ce va auzi ceva zgomot în cămeruţa cu baia, să rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să le dea de ştire lor şi să se întoarcă degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur.
Fiul pusnicului pândea, şi când văzu minunea asta, chemă numai- decât pe cal. Calul îi zise să se scalde; şi aşa făcu. Ieşind din baie, el luă şi legătura cu hainele şi o porni la sănătoasa, călare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vântul şi se ducea ca gândul. Cum călcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura aşa de groaznic, încât se auzi până la zâne, şi zânele îndată se întoarseră acasă. Dacă văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la loc, se luară după dânsul şi-l urmăriră din loc în loc, până ce, când era să puie mâna pe dânsul, el trecu hotarele lor şi apoi stătu.
Cum îl văzură scăpat, zânele se ciudiră de necaz că nu putură să-l prinză. Atunci ele îi ziseră:
— Ah! Fecior de lele ce eşti, cum de ne amăgişi? Arată-ne, măcar, să-ţi vedem părul.
Atunci el îşi răsfiră părul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dânsul şi-i ziseră:
— Aşa păr frumos niciodată n-am văzut! Fii sănătos, însă; încai fii bun de ne dă hainele.
Dar el nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce-i datorau zânele. De aici, se duse intr-un oraş, îşi puse o băşică de ciriviş1 în cap şi se duse de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l primească argat la grădina împărătească. Grădinarul nu prea voia să-l asculte; dar, după multă rugăciune, îl primi, îl puse să lucreze pământul, să care apă, să ude florile; îl învăţă ca să cureţe pomii şi brazdele de buruieni. Făt-Frumos luă în cap tot ce-l învăţa grădinarul, stăpânul său.
Împăratul avea trei fete; şi aşa multă grijă îi dase trebile împărăţiei, încât uitase de fete şi că trebuie să le mărite. Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare câte un pepene din care-i alesese să fie duşi la masa împăratului. După ce se puse împăratul la masă, veniră şi fetele şi aduseră fiecare câte un pepene pe tipsie de aur şi îl puseră dinaintea împăratului. Împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i ghicească ce pildă să fie asta. Şi dacă se adună sfatul, tăie pepenii şi, după ce văzu că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mâncare şi al treilea dase în copt, zise:
— Împărate, să trăieşti mulţi ani, pilda asta înseamnă vârsta fetelor măriei-tale, şi că a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci împăratul hotărî să le mărite. Dete, deci, sfoară în ţară de această hotărâre; şi chiar de-a doua zi, începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat.
Iară după ce fata cea mai mare şi-alese mire pe un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce sfârşi veseliile, plecă împăratul cu toată curtea, ca să petreacă pe fiică- sa până la hotarele împărăţiei sale celei noi. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzând că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rând de haine zis câmpul cu florile, din cele luate de la zâne, şi, după ce-şi lăsă părul lui de aur pe spate, începu a alerga prin grădini
în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, când văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălecă, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce stricase.
Când veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea, se luă de gânduri şi începu a certa pe argat de neîngrijire, şi era atât de supărat, încât p-aci era să-l bată. Dar fiica împăratului, care privea de la fereastră toate acestea, bătu în geam şi ceru grădinarului să-i trimită niţele flori. Grădinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri câteva floricele, le legă şi le trimise împărătesei celei mici. Iar ea, dacă primi florile, îi dete un pumn de galbeni şi-i trimise răspuns să nu se atingă de bietul argat. Atunci grădinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele şi, în trei săptămâini, făcu grădina la loc, ca cum nu s-ar fi întâmplat nimic într-însa.
Nu mult după aceasta, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior de împărat şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca şi la soră-sa cea mare; iar la sfârşitul veseliilor, fu petrecută şi ea până la hotarele împărăţiei sale. Dar fata cea mică a împăratului nu se duse, ci rămase acasă, prefăcându-se de astă dată că este bolnavă. Argatul grădinii se văzu iară singur, vru să se veselească şi el ca toţi slujitorii curţii, dar, fiindcă el nu se putea veseli decât cu bidiviul său, îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine: cerul cu stelele; îşi lăsă părul pe spate, încălecă şi călcă toată grădina. Când băgă de seamă că iar fărâmase tot, se îmbrăcă cu hainele sale cele proaste şi, bocindu-se, începu să dreagă ceea ce stricase. Ca şi la întâia dată, grădinarul, voind să-l cârpească, fu oprit de fata cea mică a împăratului, care ceruse flori şi care îi trimise doi pumni de bani. Grădinarul se puse iară pe muncă şi dădu grădina gata în patru săptămâni.
Împăratul făcuse o vânătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea şi chemă, ca să serbeze mântuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţii, la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase.
Făt-Frumos, văzându-se iară singur, chemă calul şi, voind să se veselească şi dânsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri; îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin grădină, încât nu mai era chip de a o drege. Iar dacă văzu aceasta, el începu a se văicăra, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat şi nu ştia de unde să înceapă meremetul.
Mâinia grădinarului trecu orice hotare, când veni şi văzu acea mare pagubă. Dar când voi să-i dea pe foi pentru neîngrijirea lui, fiica împăratului bătu iară în geam şi ceru flori. Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele, care abia scăpaseră de copitele calului cu aripi, şi le trimise. Dar fata de împărat îi dete poruncă să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni. Se apucă dar, croi din nou, şi în patru săptămâini, abia putu face ceva care să mai semene a grădină; iar argatului dete făgăduinţa că de se va mai întâmpla una ca asta, apoi are să fie zdrobit în bătaie şi gonit. Împăratul se luase de gânduri, văzând pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî, dar, s-o mărite; şi începu a-i spune de cutare, de cutare şi de cutare fiu de împărat. Dar ea nu voi să audă de nici unul. Şi dacă văzu aşa, împăratul chemă sfatul şi boierii şi îi întrebă: ce să facă?
— Un foişor cu poartă pe dedesubt, îi răspunseră, pe unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-l va alege fata să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine în mână, şi după acela s-o dea împăratul. Aşa şi se făcu. Se dete sfoară în ţară că este hotărârea împăratului să se adune şi mic şi mare şi să treacă pe sub poartă. Toţi trecură; dar fata nu lovi pe nici unul. Mulţi credeau că fata n-are voie să se mărite.
Însă un boier bătrân zise să treacă şi oamenii curţii. Trecu şi grădinarul, şi bucătarul cel mare, şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii şi rândaşii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se făcu întrebare, oare dacă n-a mai rămas cineva netrecut, şi se află că a mai rămas un argat de la grădinărie, un argat cheleş .
— Să treacă şi acesta, zise împăratul.
Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dânsul, dar el nu cuteza; iar dacă fu silit să treacă, trecu, şi, când trecu, fata-l lovi cu mărul! Argatul începu a ţipa şi a fugi, şi zise că i-a spart capul. Împăratul, cum văzu una ca aceasta, zise:
— Nu se poate asta! Este o greşeală! Fata mea nu e de crezut să fi ales tocmai pe cheleşul ăsta.
Căci nu putea să se învoiască a da pe fie-sa după dânsul, deşi era lovit cu mărul. Atunci puse de a doua oară să treacă lumea, şi de-a doua oară fiică-sa lovi cu mărul în cap tot pe cheleş, care iar fugi, ţinându-se cu mâinile de cap. Împăratul, plin de mâhnire, iară-şi luă vorba înapoi şi puse de-a treia oară să treacă toată lumea. Dacă văzu împăratul că şi de-a treia oară tot cheleşul a fost lovit, s-a plecat la sfatul împărăţiei şi i-a dat lui pe fiică-sa. Nunta se făcu în tăcere, şi apoi îi oropsi pe amândoi; şi nici nu voia să ştie şi să corespundă cu dânşii, atâta numai că, de silă, de milă, îi primi să locuiască în curtea palatului. Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă, iar argatul se făcu sacagiul curţii. Toate slugile împăratului râdeau de dânsul, şi toate murdăriile le aruncau pe bordeiul lui. Înăuntru însă, calul cu aripi le aduse frumuseţile lumii; nu era în palatul împăratului ceea ce era în bordeiul lor.
Fiii de împărat, care veniseră în peţit la fiica cea mică, se-mbufnară de ruşinea ce au păţit, fiindcă fiica împăratului alesese pe cheleş; şi se învoiră între dânşii ca să pornească oaste mare împotriva lui.
Împăratul simţi mare durere, când auzi hotărârea vecinilor săi; însă ce să facă? Se pregăti de război, şi nici că avea încotro. Amândoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul său. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe împăratul a-i da voie să meargă şi el la bătălie. Împăratul, însă, o goni, zicându-i:
— Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindcă, iată, din pricina ta mi se tulbură liniştea; nu mai voi să vă văz în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi!
Dar, după mai multe rugăciuni, se înduplecă şi porunci să-l lase să care şi el măcar apă pentru oştire. Se pregătiră şi porniră. Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mârţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea-l ajunse într-o mlaştină, unde i se nomolise iapa şi unde se muncea să o scoaţă, trăgând-o când de coadă, când de cap, când de picioare. Râseră oştirea şi împăratul, cu ginerii cei mai mari ai săi, şi trecură înainte. După ce, însă, nu se mai văzură dânşii, Făt-Frumos scoase iapa din noroi, îşi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele: câmpul cu florile, şi porni la câmpul bătăliei; ajungând, se şi sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este mai tare. Oştile, dacă ajunseră, se şi loviră, iar Făt-Frumos, văzând că oastea vrăjmaşă este mai mare la număr şi mai tare, se repezi din vârful muntelui asupra ei, şi ca un vârtej se întorcea prin mijlocul ei cu paloşul în mână, şi tăia, cum se tăia, în dreapta şi în stânga. Aşa spaimă le dete iuţeala, strălucirea hainelor sale şi zborul calului său, încât oastea vrăjmaşă întreagă o luă la fugă, apucând drumul fiecare încotro vedea cu ochii. Iară împăratul se întoarse vesel acasă. Pe drum, întâlni iarăşi pe Făt-Frumos prefăcut în argat, muncind să-şi scoată iapa din noroi; şi cum era cu voie bună, zise la câţiva:
— Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi.
N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împăratul că vrăjmaşii lui, cu oştire şi mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se găti dară şi el de război şi plecă s-o întâlnească. Făt-Frumos, iară se rugă să-l lase şi pe dânsul să meargă, şi iară fu huiduit, dară dacă dobândi voia, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de râs şi de bătaie de joc, când l-a văzut oştirea că iară se înnămolise şi nu putea să-şi scoată iapa din noroi. Îl lăsară înapoi, dar el ajunse şi acum mai înainte la locul de luptă, prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi şi îmbrăcat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele.
Oştile deteră în tâmpene şi în surle şi se loviră; iară Făt-Frumos, iarăşi văzând că vrăjmaşii sunt mai puternici, se repezi din munte şi-i puse pe goană. Împăratul se întoarse iară vesel, şi iară porunci ostaşilor să scoaţă din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iară el era împăcat cu cugetul său de izbândele sale.
Împăratul se mâhni până în fundul inimii sale, când auzi că vrăjmaşii se ridică de-a treia oară cu oaste şi mai mare, şi că au şi ajuns la hotarele împărăţiei sale, cât frunză şi iarbă; un plâns îl năpădi, şi plânse, până ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi strânse şi dânsul toată oastea sa şi porni la bătălie.
Făt-Frumos porni şi el, tot pe mârţoaga lui. Iară după ce trecu toată oastea, făcând haz de dânsul cum se muncea ca să-şi scoaţă iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întâmpla.
Se întâlniră oştile şi se loviră de trei părţi, şi se tăiau unii pre alţii fără de nici o milă, atâta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar când fu către seară, când văzu că oştirea vrăjmaşă era să ia în goană pre a împă- ratului, unde se repezi o dată Făt-Frumos din munte ca un fulger, şi unde trăsni o dată în mijlocul lor, cât se îngroziră de nu mai ştiau ce fac; se împrăştiau ca puii de potârniche şi fugeau de-şi rupeau gâturile. Făt-Frumos însă-i gonea şi-i tăia ca pe nişte foi. Împăratul îl văzu sângerat la mână, la care se crestase însuşi, şi îi dete năframa sa ca să se lege, apoi se întoarseră acasă, izbăviţi de primejdie.
Când veniră, găsiră iară pe Făt-Frumos în noroi cu iapa; şi iară îl scoaseră. Iară dacă sosiră acasă, împăratul căzu la boală de ochi şi orbi. Toţi vracii şi toţi filozofii care citeau pe stele fură aduşi, şi nimeni nu putu să-i dea nici un ajutor. Într-una din zile, dacă se sculă din somn împăratul, spuse că a văzut în vis un bătrân, care i-a zis că, dacă se va spăla la ochi şi dacă va bea lapte de capră roşie sălbatică, va dobândi vedere. Auzind astfel, ginerii săi porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fără să ia şi pe cel mai mic şi fără a voi să-l lase a merge măcar împreună cu dânşii. Iară Făt-Frumos chemă calul şi merse cu dânsul spre smârcuri, găsi capre roşii sălbatice, le mulse şi, când se întorcea, se îmbrăcă în haine de cioban şi ieşi înaintea cumnaţilor săi cu o cofă plină de lapte de oi. Ei îl întrebară: “lapte are acolo?” Iară el le răspunse “da”, prefăcându-se că nu-i cunoaşte,
şi că îl duce la împăratul, care visase că-i va veni vederea, dacă va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercară a-i da bani, şi el să le dea laptele. Dară ciobanul le răspunse că laptele nu-l dă pe bani, şi că, dacă voieşte să aibă lapte de capră roşie, să se zică că sunt robii lui şi să rabde ca să le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că el are gând să se ducă şi să nu mai dea pe la dânşii.
Cei doi gineri se socotiră că lor, pentru că sunt împăraţi şi gineri de împărat, n-o să le pese nimic; se lăsară deci de le puse pecetea lui în spinare şi apoi luară laptele şi-l aduseră, zicând pe drum:
— De se va încerca nerodul să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi mai crezuţi dcât dânsul.
Se întoarseră, deci, la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău; dar nu-i ajută nimic. După aceea, veni şi fie-sa cea mai mică la împăratul şi-i zise:
— Tată, ia acest lapte; el este adus de bărbatul meu; unge-te cu dânsul, aşa te rog.
Împăratul îi răspunse:
— Ce lucru bun a făcut nătărăul tău de bărbat, ca să facă şi acum ceva de ispravă? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalţi, care m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, ticălosul, o să-mi poată ajuta? Şi apoi, nu v-am zis că nu aveţi voie a vă mai arăta înaintea feţei mele? Cum ai cutezat să calci porunca mea?
— Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi faci, tată, numai unge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-l aduce umilitul rob.
Împăratul, dacă văzu că atâta de mult se roagă fiica sa, se înduplecă şi luă laptele ce-i aduse; şi, apoi se unse cu dânsul la ochi o zi, se unse şi a doua zi; şi, cu marea sa mirare, simţi că pare că începuse a zări ca prin sită; şi dacă se mai unse şi a treia zi, văzu cât se poate de bine. După ce se însănătoşi, dete o masă la toţi boierii şi sfetnicii împărăţiei şi, după rugăciunea lor, primi şi pe Făt-Frumos să şează în coada mesei. Pe când se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Făt- Frumos şi, rugându-se de iertare, întrebă:
— Mărite împărate, robii pot şedea cu stăpânii lor la masă?
— Nu, nicidecum, răspunse împăratul.
— Apoi, dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mi şi mie dreptate, şi scoală pe cei doi oaspeţi care şed d-a dreapta şi d-a stânga măriei tale, căci ei sunt robii mei; şi ca să mă crezi, caută-i şi vei vedea că sunt însemnaţi cu pecetea în spinare.
Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mânecă, şi mărturisiră că aşa este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în picioare. Iar către sfârşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care i-a fost dată de împărat la bătălie.
— Cum a ajuns năframa mea în mâinile tale? întrebă împăratul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la război.
— Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o.
— Apoi, dacă este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat?
— Eu, mărite împărate.
— Nu te crez, adăugă iute împăratul, dacă nu te vei arăta aşa cum era atunci acela căruia am dat năframa.
Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele mai frumoase , îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. Cum îl văzură mesenii, îndată se ridicară şi se minunară: Făt-Frumos era atât de mândru şi strălucitor, încât la soare te puteai uita, dară la el ba.
Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pe ginerele său, Făt- Frumos; iară el cea dintâi treabă ce făcu fu de a slobozi pe cumnaţii săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare şi masă împărătească. Eram şi eu p-acolo şi căram mereu la vatră lemne cu frigarea, apă cu ciurul şi glume cu căldarea, pentru care căpătai:
Un năpărstoc de ciorbă
Şi-o sfântă de cociorbă
Pentru cei ce-s lungă-vorbă.