Odata Pacala si Tandala s-au pornit cu carul la un drum indepartat. Apucandu-i noaptea intr-o padure, s-au gandit sa steie la popas. Si ca sa nu deie vreo jivina peste dansii, au hotarat: unul sa doarma, iar altul sa pazeasca.
Bun! Si cum este o vorba, ca cel dezbracat e gata sa deie zece ierni pe-o vara, asa si Tandala – ar fi dat si gospodarie, si tot, numai sa-i fie somnul deplin si tihnit. Rasturnandu-se in car, ii zise lui Pacala:
– Mai vere! Uite colo, ce luna plina rasare! Amu ea ii la picioarele mele. Cand a ajunge la cap, atunci sa ma trezesti. Si incolo te-oi pazi eu pan in ziua.
– Bine, Tandala. Asa sa fie! Culca-te si dormi in pace.
Dar si Pacala – nu degeaba ii zic Pacala. Credeti ca asa si-a atintit ochii la luna s-o vada trecand dintr-un capat al cerului intr-altul?
A asteptat de a adormit mai strans Tandala, apoi a intors carul de protap pana a potrivit luna drept capul luiTandala si a prins a racni:
– Scoala, mai frate, ca a ajuns luna la cap!!Tandala holbeaza ochii. Intr-adevar, asa era. Amintindu-si invoiala, s-a sculat si s-a pus de paza.
– Amu-i randul meu sa dorm, zise Pacala.
– Da, frate. Culca-te si dormi.
– Apoi… iata: ma culc jos, pe iarba, tot cu picioarele la luna. Si cand a ajunge la cap, atunci sa ma scoli.
S-a culcat Pacala jos pe iarba si Tandala l-a pazit cat a fost noaptea de mare.
