Povestea Colt Alb- Lupoaica

645 ori


Descriere :

Please complete the required fields.
Intampini probleme?


Citeste si vizioneaza cea mai frumoasa poveste numita  , Colt Alb  adaugata azi in categoria povesti  pentru copii . Azi, veti putea citi capitolul II si anume Lupoaica. Lecturare si vizionare  placuta!

O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe sanie sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopții începură să se audă urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. Conversația se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La vremea prînzului, cerul se coloră spre miazăzi pînă ce orizontul deveni trandafiriu, marcînd linia pe care rotunjimea pămîntului o pune între însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de lumină cenuşie mai ținu pînă la trei, cînd se destramă şi ea, iar lințoliul nopții arctice se aşternu peste ținutul singuratic şi cufundat în tăcere.

Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din dreapta, din stînga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atît de aproape, încît nu o dată semănară groază printre cîinii ce trăgeau din greu la sanie, stîrnind panică.

După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry izbutise să înhame din nou

cîinii, zise:

– Mai bine şi-ar vedea de vînat prin alte părți şi s-ar căra o dată, să ne lase în pace!

– Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.

După aceea nu mai scoaseră o vorbă pînă ce nu-şi instalară tabăra.

Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din cînd în cînd arunca înăuntru bucăți de gheață. Deodată se auzi o lovitură, însoțită de un strigăt al lui Bill şi de un schelălăit ascuțit de durere ce venea dintre cîini.

Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă întunecată care dispărea

peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul cîinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ținînd într-o mînă o bîtă zdravănă, iar în cealaltă – o coadă de peşte şi o bucată de somn uscat la soare.

– A înşfăcat jumătate – spuse Bill – dar şi eu i-am ars una. Îl auzi cum schelălăie?

– Cum arăta? întrebă Henry.

– Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca orice cîine.

– O fi vreun lup domesticit.

– Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine aici chiar la timpul mesei şi ia o bucată de peşte!

În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară pe lada lunguiață trăgînd din pipă, cercul de ochi scînteietori se strînse în jurul lor mai mult ca de obicei.

– Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vînat şi să se care de aici, să ne lase în pace – zise Bill.

Henry îngînă ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de oră rămaseră tăcuți, Henry privind la foc, iar Bill – la cercul de ochi care sticleau în întuneric, dincolo de văpaia focului.

– Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry – începu el din nou.

– Mai termină o dată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni Henry, mînios. Nu ți-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai să fii un tovarăş mai plăcut!

Dimineața, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi văzu tovarăşul printre cîini, în apropierea focului bine întreținut, cu brațele ridicate amenințător şi cu fața schimonosită de furie.

– Hei! strigă Henry. Ce s-a întîmplat?

– A şters-o şi Broscoiul – răspunse el.

– Nu, zău?

– Pe cinstea mea!

Henry sări din culcuş şi se repezi spre cîini. Îi numără cu luare-aminte şi apoi se alătură tovarăşului său, blestemînd forțele wildului care le mai răpiseră încă un cîine.

– Broscoiul era cel mai puternic cîine din ceată – zise Bill după un timp.

– Şi nici nu era un cîine nebun – adăugă Henry. Iată cel de-al doilea epitaf în decurs de două zile. Posomorîți, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru cîini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele de pînă atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuți şi anevoie peste întinderea înghețată. Tăcerea nu era tulburată decît de urletele urmăritorilor, care, nevăzuți, se țineau după ei. Pe la mijlocul după-amiezii, o dată cu căderea nopții, urletele începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; cîinii deveniră neliniştiți şi speriați, şi în agitația lor încurcară şleaurile sporind amărăciunea celor doi oameni.

– Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea, rămînînd în picioare după ce îşi termină treaba.

Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întîmplă. Tovarăşul lui nu numai că legase cîinii, dar îi priponise cu bețe, aşa cum fac indienii. În jurul gîtului fiecărui cîine, el strînsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de departe ca animalul să nu-l poată ajunge cu dinții, atîrnase, legat de cureluşă, cîte un băț gros şi lung de patru sau cinci picioare5. Celălalt capăt al bățului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pămînt. Cîinele nu putea să roadă pielea la capătul bățului ce era spre el. Bățul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt.

Henry dădu aprobator din cap.

– E singurul mijloc de a-l ține pe Ureche Tăiată -zise el.

– E în stare să taie cureaua cu dinții, aşa cum ar tăia-o cu un cuțit, ba chiar de două ori mai repede. In felul ăsta, mîine dimineață o să-i găsim pe toți.

– Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, atunci am să plec fără să beau cafeaua.

– Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem -observă Henry înainte de culcare, arătînd spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu cîteva gloanțe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! în fiecare noapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din fața focului şi uită-te cu atenție… acolo: l-ai văzut pe ăla?

Un timp, cei doi oameni îşi alungară urîtul urmărind mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme se mişcă în răstimpuri.

Le atrase atenția un zgomot ce venea dinspre locul unde erau cîinii. Ureche Tăiată scotea gemete repezi, de nerăbdare, smucindu-se de-a lungul bățului, spre întuneric, oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, să se năpustească din nou cu colții în el.

– Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.

În plină lumină a focului, un animal ce aducea a cîine se furişa pieziş. Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observîndu-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenția fixată asupra cîinilor.

Ureche Tăiată se întindea de-a lungul bățului spre cel care se furişase şi gemea cît îl țineau puterile.

– Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat -zise Bill, cu glasul scăzut.

– E o lupoaică – îi şopti Henry – şi asta explică dispariția Grăsanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage cîinele şi apoi ceilalți se reped şi-l mănîncă.

Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal sări înapoi în beznă.

– Henry, eu unul cred… – spuse Bill.

– Ce crezi?

– Cred că pe ăsta l-am cotonogit eu cu bîta.

– Nu mă îndoiesc de loc – răspunse Henry.

– Şi tocmai asta voiam să spun – urmă Bill – că obişnuința animalului ăstuia cu focul de tabără dă de bănuit şi e nefirească.

– Ştie desigur mai multe decît se cuvine să ştie un lup care se respectă – încuviință Henry. Un lup care ştie destule ca să vină printre cîini la vremea mesei a învățat el ceva în viață.

– Moş Villan avea odată un cîine care s-a înhăitat cu lupii – gîndi Bill cu glas tare. Ar fi trebuit să-mi amintesc de asta. Eu l-am împuşcat într-o zi chiar în haită, pe o păşune de elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plîns ca un copil. Nu-l văzuse de trei ani, spunea el. În tot timpul ăsta stătuse cu lupii.

– Cred că ai brodit-o, Bill. Lupul ăsta e un cîine şi a mîncat de multe ori peşte din mîna omului.

– Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nu-i decît un cîine, o să fie în curînd mîncare pentru cîini – declară Bill. Nu ne mai dă mîna să mai pierdem din animale.

– Dar nu mai ai decît trei cartuşe – îi atrase atenția Henry.

– Nu trag decît la sigur – răspunse el.

Dimineața, Henry ațîță focul şi pregăti micul dejun, însoțit la treabă de sforăitul tovarăşului său.

– Dormeai prea bine – îi spuse Henry, zgîlțîindu-l să se scoale pentru micul dejun. Nu m-a lăsat inima să te trezesc.

Somnoros încă, Bill începu să mănînce. Observă că ceaşca îi era goală şi întinse mîna spre ibric.

Dar ibricul era prea departe, lîngă Henry.

– Ia spune, Henry – îl dojeni el, cu blîndețe – n-ai uitat nimic?

Henry privi cu atenție în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill ridică ceaşca goală.

– Nu mai capeți cafea – zise Henry.

– Dar ce e? S-a terminat? întrebă Bill, îngrijorat.

– Nu.

– Doar nu-ți închipui că o să-mi facă rău la stomac?

– Nu.

Un val de sînge îi năvăli în față lui Bill.

– Cafeaua e tocmai caldă şi vreau să ştiu ce ai de zis -spuse el.

– Solidul a întins-o – răspunse Henry.

Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de unde se afla, numără cîinii.

– Cum s-a întîmplat? întrebă el, nepăsător. Henry ridică din umeri.

– Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu i-o fi ros cumva cureaua. Altfel, fără doar şi poate că n- ar fi putut face aşa ceva de unul singur.

– Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trăda de fel furia ce clocotea în el.

– Pentru că n-a putut să-şi scoată cureaua lui, l-a slobozit pe Solidul.

– Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred că la ora asta e digerat şi țopăie peste cîmpii, în burțile a douăzeci de lupi.

Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul cîine pierdut.

– Şi acum, ia puțină cafea, Bill. Dar Bill dădu din cap.

– Hai, stărui Henry, ridicînd ibricul. Bill îşi feri ceaşca.

– Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că nu-mi mai beau cafeaua dacă dispare vreun cîine, şi mă țin de făgăduială.

– E o cafea a dracului de bună! căută Henry să-l ispitească.

Dar Bill era încăpățînat şi se mulțumi doar cu uscăturile pe care le înghiți o dată cu blestemele mormăite la adresa lui Ureche Tăiată pentru festa pe care le-o jucase.

– Deseară am să-i leg în aşa fel, încît să nu se mai poată ajunge unul pe celălalt – zise Bill pe cînd o pornea iarăşi la drum.

Nu făcură mai mult de o sută de yarzi, cînd Henry, care era în frunte, se aplecă să ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu putu desluşi ce e, dar, pipăindu-l, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi; obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de rachetele lui Bill.

– Poate că o să mai ai nevoie de el – spuse Henry.

Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul – bățul cu care fusese legat.

– L-au mîncat cu piele cu tot – constată Bill. Bățul e neted ca un fluier. Au mîncat cureaua de la amîndouă capetele. Sunt al dracului de înfometați, Henry, o să ne înfulece şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfîrşi drumul ăsta.

Henry rîse sfidător:

– Nu mi s-a mai întîmplat pînă acum să se țină lupii aşa după mine, dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot am scăpat teafăr şi nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mult mai mult decît un pumn de blestemați d-ăştia ca să-ți sune ceasul.

– Nu ştiu, nu ştiu – mormăi Bill, parcă presimțind o nenorocire.

– Bine, ai să vezi tu cînd o să intrăm în Mc. Gurry.

– Nu prea mă simt în apele mele – stărui Bill.

– Eşti palid, asta e – zise Henry, sentențios. Ai nevoie de chinină şi, cum ajungem la Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu.

Bill mormăi nemulțumit de diagnostic şi se cufundă în tăcere. Ziua era la fel ca toate celelalte. Se lumină la nouă. La douăsprezece, soarele, nevăzut, încălzi orizontul spre miazăzi, apoi începu după-amiaza cenuşie şi rece, care după trei ore fu înghițită de noapte.

La ora cînd soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase puşca din legătura săniei şi zise:

– Tine-o drept înainte, Henry, vreau să-mi dau seama dacă pot vedea ceva.

– Mai bine rămîi lîngă sanie – se împotrivi tovarăşul lui. N-ai decît trei cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întîmpla.

– Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător.

Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie singur, aruncînd necontenit priviri îngrijorate în urmă, spre singurătatea cenuşie în care dispăruse tovarăşul său. După o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urmă.

– Au luat-o care încotro, pînă hăt-departe – zise el. Nici pe noi nu ne slăbesc şi au grijă şi de vînat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie să aştepte ca să ne înhațe. În timpul ăsta se mulțumesc cu ce le iese în cale.

– Adică vrei să zici că ei cred că-s siguri de noi – se împotrivi cu tărie Henry. Dar Bill nu-l luă în seamă:

– Am văzut cîțiva dintre ei. Sunt jigăriți rău. Cred că de săptămîni n-au mai înfulecat altceva decît pe Grăsanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atît de mulți, că asta nu le-a putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies coastele ca la scîndurile de spălat, şi li s-a lipit burta de spate. Au ajuns la disperare, ascultă-mă ce-ți spun. Or să înnebunească, şi atunci să te ții!

După cîteva clipe, Henry, care mergea în urma săniei, scoase un şuierat înăbuşit, ca un semnal de alarmă. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm cîinii. În fund, după ultima cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunți, furişîndu-se chiar pe pîrtia pe care mergeau ei, o formă acoperită cu blană. Gonea cu nările în pămînt şi avea un mers ciudat, de parcă aluneca fără nici un fel de sforțare. Cînd se opreau ei, se oprea şi ea, ridicînd capul şi privindu-i fix, cu nările tremurînde, adulmecîndu-i.

– E lupoaica – zise Bill.

Cîinii se trîntiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lîngă ei ca să ajungă lîngă tovarăşul său. Se uitară împreună la ciudatul animal care îi urmărea de zile întregi şi care le înjumătățise ceata de cîini.

După o cercetare minuțioasă, animalul înaintă cîțiva paşi. Repetă mişcarea de cîteva ori, pînă ce ajunse la vreo sută de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în apropierea unui desiş de molifți, cercetînd cu ochii şi cu nările echipamentul celor doi oameni care îl observau. Se uita la ei ciudat de stăruitor şi cu o privire cum numai cîinii au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din afecțiunea unui cîine. Era o poftă nesățioasă stîrnită de foame, tot atît de crudă ca şi colțul lui, tot atît de neîndurătoare ca şi gerul.

Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se vedea că nu e unul dintre cei mai gigantici din speța lui.

– Pînă la umeri trebuie că măsoară aproape două picioare şi jumătate – remarcă Henry. Şi mă prind că în lungime nu e mai mic de cinci picioare.

– Ciudată culoare pentru un lup – observă Henry. Eu, unul, n-am mai văzut lup roşu. E aproape de culoarea scorțişoarei.

Animalul, desigur, nu avea culoarea scorțişoarei. Blana lui era o adevărată blană de lup.

Culoarea dominantă era cenuşiul, cu o slabă nuanță roşiatică – o nuanță care înşela: apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.

– Ai spune că e un cîine zdravăn, bun pentru sanie – zise Bill. Nu m-aş mira să-l văd dînd din coadă.

– Hei, dulăule! strigă el. Vin-aici, oricum ți-ar zice ție!

– Nici gînd să se sperie de tine – rîse Henry.

Bill îl amenință cu mîna şi strigă cît îl ținu gura, dar animalul nici gînd să se sperie. Singura schimbare pe care o putură observa la el fu un neastîmpăr şi mai mare.

Continua să-i privească cu stăruința lacomă a foamei. Cei doi oameni reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi dacă ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mîncat.

– Uite ce e, Henry – începu Bill, coborîndu-şi fără să vrea glasul, care se transformă într-o şoaptă din pricina gîndurilor ce-l frămîntau. Avem trei cartuşe. Dar e o lovitură sigură. Trag la mare precizie. Ne-a înhățat trei cîini şi trebuie să terminăm cu ea. Ce zici?

Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub legăturile saniei. O ducea tocmai spre umăr, dar nu mai ajunse pînă acolo, deoarece, în aceeaşi clipă, lupoaica sări din drum în desişul de molifți şi se făcu nevăzută.

Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înțeles.

– Ar fi trebuit să mă gîndesc la asta – se mustră Bill, cu glas tare, punînd puşca la locul ei.

– Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre cîini cînd le dai mîncare ştie şi ce e o puşcă. Îți spun eu, Henry, ăsta e de vină de tot necazul nostru. Dacă nu era lupoaica asta, am fi avut acum şase cîini în loc de trei. Şi-ți mai spun, Henry, că am să pun eu mîna pe ea! E prea vicleană ca s-o împuşti la loc deschis. Numai că am s-o pîndesc, şi să nu-mi mai spui mie Bill dacă n-o dobor.

– Să nu te duci prea departe pentru asta – îl preveni tovarăşul său. Dacă sare haita pe tine, cele trei gloanțe nu fac nici cît o ceapă degerată. Animalele astea îs al naibii de flămînde şi, o dată asmuțite, s-a zis cu tine, Bill!

În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei cîini nu puteau trage sania tot atît de repede şi tot atîtea ceasuri ca şase cîini, şi dădeau semne vădite de osteneală, iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să lege cîinii în aşa fel, încît să nu se ajungă cu botul.

Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneți, iar oamenii fură treziți din somn de mai multe ori. Se apropiaseră atît de tare de ei, încît cîinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din cînd în cînd era nevoie să se mai ațîțe focul pentru a-i ține pe tîlhari la distanță.

– Am auzit marinari vorbind despre rechini care se țin după vapoare – zise Bill, vîrîndu-se sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe foc. Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decît noi şi nu se ațin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi. Sigur că au să pună, Henry.

– Pe jumătate au şi pus gheara pe tine, dacă vorbeşti aşa -îl repezi Henry. E pe jumătate snopit în bătaie cel ce spune dinainte că e. Şi aşa cum vorbeşti tu, înseamnă că te-au şi mîncat pe jumătate.

– Au pus ei gheara pe alții mai ceva ca noi – răspunse Bill.

– Mai tacă-ți gura şi nu mai cobi atît, că mă scoți din sărite!

Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră că Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede cînd îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe gînduri şi-l obsedă ideea aceasta pînă ce adormi, cînd pleoapele i se închiseră. Se gîndea mereu în sinea lui: „Desigur că Bill e tare abătut. Mîine o să trebuiască să am grijă de el, să-l mai înveselesc”.

Detalii: Site-ul Cantecedecopii.com este un blog cu cantece dedicat tuturor copiilor, parintilor si bunicilor. Cantecul "Povestea Colt Alb- Lupoaica" a fost adaugat in ziua de 6 februarie 2014 si este un videoclip ce apartine de categoria mult iubita de voi 'Povesti si basme de copii . Se pare ca videoclipul "Povestea Colt Alb- Lupoaica" este unul foarte popular din moment ce a fost vizionat de 645 ori. Va asteptam cu drag sa reveniti pe acest site in fiecare zi pentru a vedea ce noutati am mai adaugat pe site. Daca ti-a placut "Povestea Colt Alb- Lupoaica", te invit sa ne votezi, sa lasi un comentariu pe facebook sau direct pe site. Multumim!!!

Pentru a viziona videoclipul "Povestea Colt Alb- Lupoaica" trebuie instalate :

Instalar Adobe Flash Player   Instalar Adobe Shockwave  

Comentarii pentru Povestea Colt Alb- Lupoaica

FACEBOOK


PUBLICITATE